de pr. Alois Bulai
Îndrăznim să răsfoim din nou Sfânta Scriptură: o altă perspectivă eclezială a primei comunităţi creştine de la începuturile creştinismului o putem urmări în Scrisoarea către Efeseni.
În mod sintetic, am putea spune că intenţia scrisorii este aceea de a-i chema pe destinatari la noutatea vieţii creştine pe care tocmai au îmbrăţişat-o. Aceasta are loc la un nivel dublu în funcţie de cele două dimensiuni ale "omului nou", care în 2,14-15 are o valoare cristologică-comunitară (Cristos = Biserica, întrucât este formată din evrei şi păgâni). "Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura, legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca pe cei doi să-i întemeieze într-un singur om nou."
Pericolul concret era acela al unei rupturi între componentele de origine păgână şi cele de origine iudaică. De aceea, autorul le aminteşte creştinilor proveniţi dintre păgâni toată demnitatea istorico-salvifică a lui Israel, la care ei au fost asociaţi (cf. 2,11-12). Destinatarii erau urmăriţi de riscul de a uita originalitatea creştină.
Cristos pantokrator îi oferă creştinului o cheie de interpretare a lumii, încât să nu restrângă domnia lui Cristos numai la Biserică. Cristos, de fapt, este mai mare decât Biserica. Totuşi, numai Biserica, în special în locul apartenenţei sale ca trup, este numită "trupul" lui Cristos: "Toate le-a pus sub picioarele lui, iar pe el l-a rânduit cap peste Biserica întreagă, care este trupul său, plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi" (1,22-23. Cf. 2,16; 4,4.12.16; 5,23.30), adică un ansamblu de realităţi vii care primesc de la el nu numai un sens sau o orientare, ci existenţa, subzistenţa, identitatea însăşi.
Lumea şi Biserica formează două cercuri concentrice supuse aceleiaşi domnii a lui Cristos. Dar numai Biserica este pleroma lui Cristos, adică ambientul prezenţei lui pe deplin umplut de harul lui şi de darurile lui (cf. 3,19; 4,10.13; 5,18), cu care el are un raport nu numai de transcendenţă, ci şi de imanenţă.
Sfântului Paul îi este recunoscut un minister aparte (cf. 3,2-3). Fragmentul epistolar 4,7-16 afirmă că punctul de plecare este Cristos şi totodată punctul de tensiune al întregii vieţi şi ministerialităţi a Bisericii. Apoi autorul menţionează nişte ministere specifice în jurul cărora se articulează comunitatea.
O preocupare deosebită a Sfântului Paul este codul datoriilor familiale (5,21-6,9). În relaţia matrimonială dintre soţ şi soţie el aprofundează teologic relaţia analoagă şi superioară dintre Cristos şi Biserică.
De aici se naşte invitaţia insistentă la imitarea lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Ea este specificată în ceea ce este specific lui Dumnezeu, adică acel comportament de iubire, care este abundent calificat ca bunăvoinţă, milostivire, iertare, ca agape şi dăruire de sine.
Existenţa creştină este o trecere eliberatoare de la întuneric la lumină, ca o călătorie în splendoarea Domnului (5,14).
În scrisoare este dezvoltată, în forma cea mai sistematică şi completă, tema suveranităţii universale a lui Cristos, abolind distincţia dintre evrei şi păgâni pentru a se crea un unic popor al lui Dumnezeu, Biserica, trupul lui Cristos, ca o realitate profund unitară: un trup în care Cristos este capul, un templu care îl are drept piatră unghiulară pe Cristos şi este construit pe temelia apostolilor, a profeţilor şi a învăţătorilor, o mireasă iubită şi sfinţită de Cristos.
Biserica este prezentată ca o realitate universală care, deşi marcată de timp, tinde spre veşnicie, spre plinătatea lui Cristos.
