de Vlad Ropotică
Luna noiembrie. Londra. Anglia. Marea Britanie. Un decor ploios, rece şi neprietenos. Cenuşiul vremii insulare este însă spart de un roşu aprins. Flori mici, cel mai adesea de hârtie, flori de mac umplu vizual peisajul britanic.
De la reverul regal şi până la suporterii de pe stadioane şi puburi, micile flori roşii sunt pretutindeni. În a doua duminică din noiembrie, se râde şi se plânge, se strigă şi se tace, se aplaudă şi se spun rugăciuni. Dar de ce?
Sărbătoarea despre care vorbim, numită şi Ziua Comemorării (Remembrance Day), are ca scop să onoreze memoria tuturor soldaţilor şi eroilor britanici căzuţi pentru patrie, mai ales în cele două războaie mondiale. Tradiţia a plecat de la celebrarea încheierii Primului Război Mondial. La 11 noiembrie 1918, Imperiul German a semnat armistiţiul cu Puterile Antantei. De atunci, britanicii îşi onorează an de an eroii căzuţi, atât militari, cât şi civili. Cimitirele eroilor se umplu şi ele de micile flori roşii, semn al preţuirii şi al recunoştinţei urmaşilor.
Dar de ce macul roşu? Şi de ce ar conta poate şi pentru noi? Tradiţia vine tot din anii Marelui Război, când poetul englez John McCrae scria versurile unui poem destul de tragic - În câmpurile Flandrei. În acest poem, cei căzuţi în luptele din actualele Ţări de Jos, îngropaţi sub florile de mac, îşi avertizează compatrioţii - nu uitaţi! Până în clipa morţii, ei erau cei care luptau, acum ei se odihnesc, dar îi şi veghează pe urmaşi. "Din mâinile noastre ce cad vă aruncăm / Torţa; voi să o ţineţi sus. / De rupeţi legământul cu noi care murim / Nu vom dormi, chiar dacă macii cresc / În câmpurile Flandrei" (traducere de Ioana Ieronim).
Oare ne sună ceva cunoscut aici? Aşa ar cam trebui. Pentru catolici, întreaga lună noiembrie este o chemare la neuitare, la aducere aminte. Nu este vorba însă despre acei eroi căzuţi în războaie. Sunt acei eroi care au luptat cu răul, cu slăbiciunile şi lipsa lor de curaj, cu păcatele mai mici sau mai mari, cu respingerea societăţii şi cu orice dificultate ridicată în faţa credinţei lor. Unii au fost adevăraţi luptători, eroici, glorioşi. Alţii poate şi-au dus lupta în simplitate, linişte şi demnitate. Fiecare poate fi o lecţie şi un sprijin pentru noi. Sunt sfinţii, sunt fericiţii, sunt aceia care se bucură de odihna victoriei şi aşteaptă, împreună cu noi, finalul războiului dintre Bine şi Rău.
Mesajul sfinţilor pentru noi e cu un dublu rol. Pe de o parte, ne motivează - Hai! Poţi! Te susţin! Te încurajez! Mă rog pentru tine! Pe de altă parte, ne şi avertizează, aşa cum spunea Sfântul Paul: "Eu am luptat lupta", acum e rândul tău! Eu nu pot lupta în locul tău, nu pot să aleg eu binele pentru tine, nu pot să vorbesc eu lumii în locul tău. E clipa ta de luptă, de efort, de eroism. Dar un eroism al credinţei, în care niciodată nu vei fi singur. Şi mai mult decât atât, războiul în care luptăm are deja un învingător, un erou care a învins răul şi moartea şi care ne aşteaptă în armata lui, sub steagul învierii.
