prelucrare de pr. Felician Tiba
Era Postul Mare. În biserică se celebra în fiecare miercuri, vineri şi duminică devoţiunea Căii sfintei cruci. Noi, ministranţii, eram protagoniştii. Unul dintre noi purta crucea, doi purtau lumânările de-o parte şi de alta, iar ceilalţi, pur şi simplu în jurul celor trei, însoţeam crucea prin biserică în faţa tuturor celor 14 staţiuni.
Eram o mulţime de băieţi, frumos îmbrăcaţi, cuminţi, că altfel se supăra părintele paroh, unii cu speranţe de seminar, alţii cu alte proiecte în viaţă, dar toţi eram mânaţi de aceeaşi pietate populară: Calea sfintei cruci. Nu ştiu cât conştientizam din ceea ce se întâmpla. Nici nu ştiu dacă eram foarte atenţi la conţinutul celor 14 staţiuni. Ştiu că, atunci când începea cântecul dintre staţiuni, trebuia să ne mutăm şi să mergem mai departe, la următoarea. Atât de atenţi eram că odată, în loc să merg înainte (întâmplător, purtam eu crucea), m-am întors la staţiunea precedentă, în râsetele colegilor ministranţi.
Cu toate acestea, într-una din zile, nefiind implicat neapărat în mod direct, eram mai degrabă în mulţimea care îi acompania pe cei trei ministranţi principali, pe cel care purta crucea şi pe cei doi cu lumânările, stând la distanţă şi privind către una dintre staţiuni, este vorba de a cincea, o idee mi-a venit în suflet: "De ce nu m-aş duce la seminar?" Ca preot, asemenea lui Simon, aş putea să ajut la rândul meu pe alţii să poarte crucea vieţii. Şi am rămas fixat pe ideea aceasta.
Şi astăzi, preot fiind, merg deseori în biserica din comunitatea natală, mă aşez într-o bancă alăturată staţiunii a V-a, o privesc şi mă întreb ce m-a determinat să iau această decizie. Înţeleg doar atât, că Dumnezeu are nenumărate căi prin care cheamă tineri să-l urmeze pe calea Preoţiei sau a vieţii consacrate.
Postul Mare pe care îl trăim poate fi o bună ocazie vocaţională... (pr. Mihai)
