de sr. Iuliana Neculai, NDS

Duhul Sfânt în evangheliile sinoptice

Prezenţa Duhului Sfânt în Isus merge înapoi până la originile înseşi ale fiinţei sale ca om.

Evanghelia după Sfântul Matei se concentrează pe ideea împlinirii în Cristos a Scripturilor inspirate de Duhul Sfânt: Isus este născut prin Duhul Sfânt, botezat în Duhul Sfânt, triumfă asupra spiritului răului şi al păcatului datorită Duhului. În Evanghelia după Sfântul Marcu, Cristos este Cuvântul viu al lui Dumnezeu care pătrunde în lume şi triumfă asupra spiritului răului. În Evanghelia după Sfântul Luca, totul se rezumă la venirea escatologică a Duhului, care comunică puterea de a deveni "fii ai Celui Preaînalt" (Lc 6,35).

Sfântul Ambrozie aminteşte cum Duhul Sfânt o acoperă pe Maria cu umbra sa (cf. Lc 1,35), aşa cum ar face un nor. Norul este asociat şi cu a doua venire a lui Cristos (cf. Mt 24,30; 26,64; Mc 13,26; 14,62; Ap 1,7; 14,14) şi este prezent şi la Înălţarea la cer (cf. Fap 1,9). Norul prezent la Schimbarea la faţă (cf. Mt 17,5; Mc 9,7; Lc 9,34-35) este considerat în mod tradiţional ca fiind o manifestare a prezenţei Duhului Sfânt.

În evangheliile sinoptice, Isus apare mişcat de Duhul Sfânt. Fiecare acţiune a sa este o manifestare a Duhului, fie că este vorba despre predică, fie că vindecă bolnavi sau alungă demoni. Duhul apare cel mai frecvent ca putere şi tărie a Dumnezeului creator dătător de viaţă: "Duhul l-a dus în pustiu..." (Mc 1,12), "Puterea Domnului era cu el ca să vindece" (Lc 5,17), "Dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu..." (Mt 12,28).

Relatările despre botezul lui Isus arată că aceste manifestări izvorăsc dintr-o relaţie intimă cu Duhul Sfânt şi cu Tatăl (cf. Mt 3,17; Mc 1,10-11; Lc 3,21-22), relaţie subliniată puternic în rugăciunea de mulţumire din Evanghelia după Sfântul Luca 10,21-22. În Noul Testament găsim pasaje care ne arată cooperarea foarte strânsă dintre a doua şi a treia persoană a Sfintei Treimi. Uneori, în evanghelie se spune că Isus a trăit şi a lucrat sub influenţa Duhului Sfânt (cf. Lc 10,21). Dar Isus nu a fost un instrument pasiv. El a cooperat în mod conştient cu Duhul Sfânt. Este cazul tuturor evenimentelor din viaţa lui Isus: Botezul - ungerea pentru lucrarea mesianică (cf. Fap 10,38), activitatea publică (cf. Lc 4,18; Fap 1,2), minunile (cf. Mt 12,28), iertarea păcatelor (cf. In 20,22-23), moartea mântuitoare (cf. Evr 9,14; 1In 5,6), învierea (cf. Rom 8,11) şi înălţarea (cf. Fap 1,2-9).

Prin Isus Cristos, participarea la natura divină a Sfintei Treimi a fost făcută accesibilă omenirii, astfel încât omul poate deveni un pneumatofor, adică un purtător sau o oglindă a prezenţei Duhului Sfânt în lume. Cristos nu este doar pneumatoforul prin excelenţă, ci îl dăruieşte pe Duhul Sfânt şi altora (cf. In 20,22).

Omul trebuie să coopereze cu Duhul Sfânt, iar exemplul este cooperarea dintre Isus Cristos şi Duhul Sfânt, de la întrupare până la sfârşitul lumii, dar mai ales în timpul vieţii pământeşti a lui Isus.

În această lumină, putem înţelege afirmaţia Bisericii Răsăritene formulată de Sfântul Serafim de Sarov - "Scopul vieţii umane este dobândirea Duhului Sfânt". Omul devine pneumatofor. Cel mai bun exemplu în acest sens îl avem în Fecioara Maria, Maica Domnului. În persoana ei contemplăm adevărata colaborare cu Duhul Sfânt, prin Isus, pentru gloria Tatălui.

Vieţile sfinţilor sunt adevărate pneumatofanii desăvârşite prin care Duhul Sfânt îşi manifestă prezenţa divină în comunitatea umană. Toţi cei în care locuieşte Sfânta Treime sunt pneumatofori şi reflectă astfel prezenţa Duhului Sfânt.