prelucrare de pr. Felician Tiba
Eram într-un pelerinaj la un sanctuar marian. Printre altele, în program era şi Sfânta Liturghie. Noi eram în jur de 50 de persoane. După ce am avut posibilitatea să ne spovedim, ne-am rugat Sfântul Rozariu, iar la un moment dat a început Liturghia. Părintele s-a uitat împrejur fără să spună nimic. Voia un ministrant, dar cum toţi eram persoane adulte, nu era printre noi niciun copil să împlinească şi această misiune.
Eu mă aflam în a treia bancă din faţă. Mă şi gândeam: Să merg, să nu merg... Ce-o să spună ceilalţi? Dacă nu ştiu exact când trebuie să sun din clopoţei sau când trebuie să-l ajut pe părintele la păhăruţe? Într-un cuvânt, dacă mă fac de ruşine?
Cum gândeam eu aşa în mintea mea, o doamnă din spatele meu, văzându-mă bărbat, mi-a spus să merg să-l ajut pe părintele la Liturghie, ceea ce mi-a mărit şi mai mult emoţiile.
La un moment dat, am lăsat totul la o parte şi m-am dus. Ce-o fi, o fi!
Cu modestie o spun, m-am descurcat impecabil: am sunat la timp, am ajutat la ofertoriu şi la împărtăşanie. La final, inclusiv părintele mi-a mulţumit, apreciind că m-am descurcat foarte bine pentru o misiune atât de importantă, dar la care mă angajasem ad-hoc.
Între noi fie vorba, cum să nu mă descurc dacă am fost mai bine de zece ani ministrant în comunitatea din care provin? Mi-era doar ruşine, dar ce trebuia făcut? După zece ani într-o astfel de slujire, nu ai cum să nu te descurci. Ce ţi-e şi cu lipsa asta de curaj! Oare părintele cum nu se emoţionează? Cum de vorbeşte liber în orice împrejurare? Mi-am propus ca oriunde o să mai merg în pelerinaj, dacă nu este nimeni care să ministreze, să mă ofer eu de fiecare dată. Până la urmă, e şi aceasta o slujire!
