de pr. Ioan Balan
Mă opresc din iureşul zilelor şi privesc la tot ce mă înconjoară. Oameni furioşi şi clădiri cu ziduri mâzgălite, chiciuri ridicate la rang de artă, poduri şubrede şi şosele întortocheate, maşini zgomotoase şi telefoane sunătoare, pomi cu crengi rupte şi cărţi prăfuite în biblioteci, inimi triste şi feţe posomorâte.
Îmi cotrobăiesc inima şi dau peste o senzaţie nouă, inconfortabilă: simt că mă pierd cu totul în adierea timpului. Gândul îmi şopteşte în taină că totul poartă semnele complicatului şi ale încâlcelii. Îmi vine greu să recunosc, dar câteodată cred că haosul domneşte neîngrădit în lume. Mişcare continuă, multă mişcare! Viteză necontrolată! Pumni ridicaţi! Voci asurzitoare! Feţe schimonosite de durere! Copii care-şi cunosc părinţii doar din fotografii şi soţi care-şi discută viaţa doar la telefon! Realitatea văzută prin ochi şi simţită cu inima mă ameninţă că mă situez în afara normalului. Am devenit volens nolens un anormal. Chiar nu mai ştiu ce înseamnă normal, pentru că nimic nu mai este aşa cum trebuie să fie. La modă e să fii altfel.
,,Ciudaţii" sunt apreciaţi şi tot ce este potrivit cu starea firească este desconsiderat şi călcat în picioare. Normalul ieri era conform cu o normă, iar astăzi îmbracă haina noutăţii continue. Am renunţat la norme, acceptând complicatul care ne-a determinat modul nostru de a fi, de a vorbi, de a relaţiona, de a iubi, de a visa. Ne place atât de mult să fim complicaţi! Am renunţat la simplitate şi considerăm că, dacă avem acces nelimitat la informaţii, dacă putem studia, dacă avem posibilitatea să călătorim şi reuşim să ne exprimăm într-o limbă străină, dacă am lărgit aria cunoaşterii, ne putem dispensa de orice, de oricine, chiar şi de Dumnezeu, şi atunci credem că ne suntem suficienţi nouă înşine.
Astăzi, simplitatea este văzută ca fragilitate, ca un accesoriu de care trebuie să te descotoroseşti cât mai repede posibil pentru a nu-ţi arăta slăbiciunea. Complicăm viaţa şi viaţa se complică cu noi. Complicăm totul. Astfel, ratăm ocazia de a ne bucura de ceea ce posedăm deja, întrucât simplitatea merge mână în mână cu modestia şi implică deopotrivă maturitatea şi nobleţea unui om-fiu al lui Dumnezeu.
Omule bun, bucură-te de lucrurile mărunte pe care viaţa ţi le aduce în faţă; apreciază activităţile cotidiene pe care le faci în ritmul tău şi reazemă-ţi sufletul de Dumnezeu, sorbind frumuseţea curată din minunata natură şi din inima celui care iubeşte! Oamenii simpli lasă mereu urme de lumină, întrucât poartă pe ei semnătura lui Dumnezeu.
