de Vlad Ropotică
Sărbătorile mariane ocupă un loc central nu doar din punctul de vedere al calendarului, ci şi al evlaviei populare, în desfăşurarea ultimei luni de vară. Adormirea, ridicarea cu trupul şi sufletul la cer şi încoronarea ca Regină a Preacuratei Fecioare Maria sunt evenimente marcate cu deosebită atenţie de creştini, mai ales de către catolici.
Una dintre formele de devoţiune la care apelăm constant, atunci când vine vorba despre Fecioara Maria, este şi Litania Lauretană. În multele ei invocaţii, se regăsesc simboluri şi concepte teologice înalte, dar şi apelative familiare, calde, profund umane. Una dintre acestea are o deosebită conexiune cu luna august, şi anume Regina martirilor. Aş vrea să ne amintim de două momente petrecute în preajma sau chiar în ziua marii solemnităţi a Adormirii Maicii Domnului. Unul vine din sudul Italiei, din Occident, iar celălalt de pe malurile Bosforului, din Orient.
În ultimele zile ale lunii iulie din anul 1480, de pe zidurile portului Otranto s-au zărit catargele unor corăbii ameninţătoare. Strigătul teribil, ce ne era mai cunoscut nouă, românilor, a răsunat şi în călcâiul cizmei italiene: "Vin turcii!". Asediul a fost scurt, armatele temutului Mehmed al II-lea, distrugătorul Constantinopolului, au supus rapid micul port. La 14 august, în ajunul marii sărbători, în faţa Marelui Vizir au fost aduşi ultimii 813 locuitori ai cetăţii. Alegerea a fost clară: viaţa sau credinţa. Nu le puteau păstra pe amândouă. Cu toţii au preferat securea călăului decât să-l renege pe Cristos.
La mai bine de două veacuri de la această tristă, dar glorioasă zi, pe malul Bosforului, însuşi sultanul se aşeza în kiosk-ul său din care privea execuţiile marilor nobili. Era o zi mare. Un prinţ avea să fie ucis. Un prinţ creştin ucis în marea zi a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Alb la păr şi la haine, marcat de tortură şi umilinţe, dar vertical în atitudine, bătrânul Brâncoveanu a urcat treptele eşafodului, alături de cel care îi fusese sfătuitor şi de cei patru fii. Înainte ca securea să lovească, Brâncoveanu a primit aceeaşi ofertă de la Otranto: viaţa sau credinţa. Rând pe rând au căzut capetele copiilor, de la cel mai mare până la cel mai mic. Speriat, acesta din urmă, fiind doar un copil, a ezitat, dar încurajarea tatălui l-a convins şi niciunul nu l-a trădat pe Cristos.
Acelaşi moment de sărbătoare a Reginei martirilor. Aceeaşi tristeţe a morţii şi aceeaşi glorie a martiriului. Două oraşe, două porturi, două momente în care viaţa a fost pusă în balanţă împotriva credinţei. În mai 2013, Papa Francisc închidea un lung proces de canonizare, recunoscându-i ca sfinţi pe martirii de la Otranto. În anul 2023, acelaşi Suveran Pontif vorbea de o unitate a martiriului şi recunoştea formal martirii ne-catolici care, asemenea prinţului Brâncoveanu, nu l-au renegat pe Cristos şi au primit coroana martiriului.
Cele două poveşti se aseamănă, chiar mai mult, se întâlnesc. Nu aici. Ci acolo. Acolo unde credinţa aduce viaţa. Acolo unde, aşa cum promitea Cristos, "cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi" (Mt 10,39). Acolo unde, ridicată cu trupul şi sufletul, stă şi se roagă mereu şi pentru noi, pentru cei chemaţi astăzi să ne mărturisim credinţa. Regina martirilor, roagă-te pentru noi!
