Obişnuim să numim popular ziua de 2 noiembrie "Ziua morţilor". În realitate, nu este ziua morţilor, ci este ziua celor vii, deoarece credem în învierea lui Isus şi credem şi în învierea morţilor. Învierea este esenţială în religia noastră creştină. Nu este o poveste, nu este o minciună, ci este un adevăr. Cristos a înviat cu adevărat din morţi. La fel vor învia toţi cei care au crezut, cred şi vor crede în el.

Spunea un mare convertit la credinţa creştină, Churck Colson, unul dintre colaboratorii fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon: "Dacă învierea nu ar fi fost adevărată, ucenicii lui Isus (apostolii) nu ar fi putut să reziste predicând învierea până la capătul vieţii lor". Dacă învierea era o minciună, aceasta - spune proverbul popular - "avea picioare scurte", nu ar fi rezistat două mii de ani. Tocmai acest adevăr ne face pe noi, creştinii, ca în luna noiembrie, lună dedicată în mod special pomenirii credincioşilor răposaţi, să vizităm cimitirele, să ne oprim la mormintele celor dragi răposaţi şi să ne rugăm pentru odihna veşnică a sufletelor lor.

Dacă Isus Cristos a înviat cu adevărat din morţi, credem că şi cei dragi ai noştri, care au murit cu această credinţă, sunt vii cu sufletul, chiar dacă, temporar, trupul le este mort. Iar noi ne rugăm ca Dumnezeu, în bunătatea şi mila sa, să le ierte orice pedeapsă pe care ar mai avea-o de ispăşit, în ceea ce numim noi "purgatoriu", până la purificarea totală, şi aşa să intre în bucuriile veşnice ale paradisului. Biserica ne învaţă că numai noi, cei de pe pământ, îi mai putem ajuta. Totul însă porneşte de la credinţa în înviere. Credem cu adevărat în înviere sau nu credem? Iată întrebarea la care să dăm răspuns atunci când intrăm pe poarta cimitirului.

Cum poate să creadă omul în înviere? Două lucruri sunt necesare: unul din partea omului, altul din partea lui Dumnezeu. Din partea omului se cere să avem un creier în stare bună de funcţionare, o minte, o raţiune purificată, dezinfectată, eliberată de prejudecăţi. Din partea lui Dumnezeu avem asigurat faptul că adevărul învierii, al nemuririi, este înscris, ca aspiraţie, în fiinţa noastră. Sfântul Augustin spunea: "Intră în tine însuţi, acolo locuieşte adevărul". În adâncul fiinţei sale, omul simte că destinul său nu poate fi distrugerea totală, moartea definitivă, ci viaţa. Învierea lui Cristos răspunde acestei aspiraţii de viaţă nepieritoare, care se ascunde în adâncul inimii omului. Iar învierea lui Cristos este garanţia învierii noastre. Ori de câte ori intrăm în cimitir, să ne amintim de cuvintele Mântuitorului spuse Martei: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?" (In 11,25-27). Să nu uităm niciodată: Duhul Sfânt l-a înviat pe Isus din morţi, Duhul Sfânt va învia şi trupurile noastre şi tot el este acela care provoacă în noi credinţa în înviere. "Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul», decât prin Duhul Sfânt" (1Cor 12,3). Iar Domnul - Kyrios - este Cristos înviat.

Conciliul Vatican II întăreşte în noi această convingere şi ne provoacă să ne rugăm cu mai multă încredere pentru răposaţii noştri, atunci când spune că "moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi milostivul Mântuitor. [...] Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa" (GS 18).

Odihna veşnică dă-o, Doamne, răposaţilor noştri! Şi lumina fără de sfârşit să le strălucească! Să se odihnească în pace! Amin.

+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi