Sfânta Biserică ne cheamă şi anul acesta să parcurgem cu perseverenţă timpul sfânt al Postului Mare, care ne pregăteşte şi ne conduce spre întâlnirea cu Cristos cel înviat.

Toate celebrările liturgice şi cuvântul lui Dumnezeu pe care îl vom asculta şi medita în această perioadă ne invită să trăim un adevărat itinerar de purificare şi reînnoire interioară, astfel încât, renunţând la păcat şi împăcându-ne cu Dumnezeu, să ne putem bucura de viaţa cea nouă inaugurată de Cristos prin învierea sa din morţi.

Este semnificativ faptul că liturgia Bisericii ne propune două semne extrem de sugestive care delimitează, într-un anume fel, acest timp de 40 de zile: cenuşa şi focul. Începem Postul Mare prin ritul impunerii cenuşii, semn al pocăinţei şi al dorinţei de convertire, şi îl încheiem prin aprinderea lumânării pascale de la focul binecuvântat, semn al învierii lui Isus şi al iubirii sale care luminează şi încălzeşte inimile celor care cred în el.

Cenuşa este semnul care ne trimite cu gândul la fragilitatea condiţiei noastre umane şi la nevoia de Dumnezeu, care a fost adânc imprimată în inimile noastre. În faţa lui Dumnezeu, omul se simte "cenuşă" - slab, precar şi umil. Timpul Postului Mare începe cu Miercurea Cenuşii, pentru a ne aminti că orice itinerar de convertire începe atunci când renunţăm la noi înşine şi învăţăm modul corect de a ne poziţiona în faţa lui Dumnezeu: ca făpturi în faţa Creatorului, ca slujitori în faţa Domnului. Suntem invitaţi să ne convertim de la autosuficienţa noastră la o viaţă trăită sub privirea lui Dumnezeu, de la o viaţă orientată asupra propriei persoane la o viaţă deschisă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi.

În sine, cenuşa este un simbol al morţii şi al inutilităţii. În perspectiva liturgică a Postului Mare ea este însă un semn al capacităţii noastre de a ne regenera cu ajutorul harului lui Dumnezeu, conştienţi fiind că singuri nu vom fi niciodată capabili să reaprindem focul din cenuşă, adică să renaştem la o viaţă nouă.

La sfârşitul Postului Mare, în întunericul nopţii din Vigilia Pascală, simbol al păcatului şi al morţii, străluceşte lumina focului binecuvântat. Astfel, de la cenuşa rece şi fără viaţă, ajungem la focul care încălzeşte şi luminează. Este acelaşi foc al prezenţei lui Dumnezeu, care i s-a revelat lui Moise ca salvator şi eliberator al poporului său (cf. Ex 3). Este "focul aprins" pe care profetul Ieremia l-a simţit arzând în inima sa şi care l-a determinat să rămână un slujitor fidel al lui Dumnezeu, în ciuda tuturor dificultăţilor care i-au ieşit în cale (cf. Ier 20,9). Este acelaşi foc irezistibil care a rămas aprins în inimile tuturor profeţilor şi slujitorilor Domnului. În sfârşit, este focul pe care Isus însuşi a venit să-l aducă pe pământ: "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!" (Lc 12,49). Acest foc s-a aprins cu adevărat la Rusalii, prin trimiterea Duhului Sfânt, şi continuă să ardă în viaţa Bisericii şi a fiecărui credincios în parte.

Pentru a ne putea bucura de strălucirea focului iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult ne-a iubit, încât l-a dat pe Fiul său (cf. In 3,16), este important să ne prezentăm cu umilinţă în faţa Creatorului nostru şi să parcurgem cu credinţă acest drum de pocăinţă şi reînnoire spirituală.

Vă doresc tuturor un timp de post binecuvântat!

+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi