Prelucrare de pr. Felician Tiba
Copil fiind, aşteptam mereu un dar de 1 iunie, de Ziua Copilului. Aşa mi-au luat părinţii bicicletă, mi-au luat tot felul de jocuri pentru computer, telefon, tableta pe care o am şi astăzi, iar când eram şi mai mic, mi-au luat un hamster. Desigur că l-am îngrijit doar două zile, pentru că mai apoi m-am plictisit.
La 18 ani, deşi nu mai eram un copil la trup, eram totuşi "copilul" lor şi, în virtutea acestui lucru, după ce le-am primit pe toate, ce credeţi că mai aşteptam? O maşină!
Să fi fost pe la începutul lunii mai când am început să fac apropouri. Ţinând cont că împlinisem deja 18 ani, că tot cu ajutorul lor am reuşit să obţin şi permisul de conducere, mai lipsea să am o maşină a mea şi chiar că le aveam pe toate. Doar că... surpriză!
La dorinţa pe care mi-am exprimat-o, tata mi-a răspuns scurt şi la obiect: "Dacă vrei maşină, va trebui să munceşti să ţi-o cumperi singur. Eu nu-ţi cumpăr, pentru că ţin prea mult la tine". Vă puteţi închipui ce a urmat... Aveam cei mai răi părinţi din lume, cei mai zgârciţi, cei mai învechiţi, cei mai insensibili etc.
Dar oare nu cumva eu eram cel care eram toate acestea? Nu cumva eu eram cel care pretindeam ceva peste puterile lor? Nu eram eu egoistul care îşi dorea totul, fără a ţine seama de efortul pe care ei trebuiau să-l facă? Şi mi-am venit în fire...
Am înţeles momentul, le-am mulţumit părinţilor pentru tot ceea ce au făcut pentru mine până atunci şi m-am decis să muncesc. Acum, după ani de muncă, abia am reuşit să-mi pun deoparte pentru trei sferturi din maşină. Dar nu e simplu! (Cornel)
