de Vlad Ropotică
De-a lungul veacurilor, oamenii au cerut egalitate. Au existat chiar vremuri când această egalitate era cerută cu preţul sângelui.
Pe străzile Parisului, revoluţionarii strigau "Liberté, Égalité, Fraternité!". La doar câţiva ani însă, rece şi realist, Napoleon Bonaparte concluziona: "Libertatea şi fraternitatea au fost sacrificate rapid în Revoluţie. Doar egalitatea a rămas visul francezilor".
Venind mai aproape de vremurile noastre, sunt destui aceia care mai ţin minte societatea comunistă în care "toţi oamenii sunt egali". Marxismul, ridicat la rang de religie, a propovăduit intens această egalitate universală. Dar, aşa cum spunea George Orwell în celebra sa carte Ferma animalelor, "toate animalele sunt egale între ele, dar unele sunt mai egale decât altele". În România, ridicolul era prezent inclusiv în adresările cotidiene. Prin lege, se desfiinţase apelativul "domn", fiind înlocuit cu proletarul "tovarăş". Dar tovarăşilor mai de seamă li se spunea "dumneavoastră". A se citi "domnia voastră"!
Poetul şi fabulistul român Grigore Alexandrescu nota ironic într-una din fabulele sale că egalitatea nu e şi pentru căţei, iar noi, oamenii, "numai cu cei mari egalitate vrem". De fapt, mai rău decât atât - egalitatea pe care oamenii o vor de cele mai multe ori este acea stare obţinută prin coborârea celor din elita societăţii în praful şi mizeria celor meschini. Temniţele comuniste stau martore la această gândire -, torţionari lipsiţi de inimă şi educaţie au torturat şi ucis floarea unei ţări în doar câţiva ani. Acele personaje aveau bucuria de a putea umili pe aceia pe care până deunăzi îi ştiau drept oameni importanţi: miniştri, episcopi, preoţi, profesori. Istoria ne arată însă că această idee este profund periculoasă şi nu produce decât crimă şi dezumanizare, iar pentru a ne convinge de acest lucru nu avem nevoie de multe argumente.
Criza pe care Biserica a traversat-o în veacul al XVI-lea, când a trăit ruperea protestantă, a avut de-a face tot cu dorinţa de egalitate, de uniformizare a lucrurilor bune şi frumoase la nivelul cel mai de jos. Toţi credincioşii erau egali - nu era nevoie de preoţi. Toţi creştinii erau la fel - nu era nevoie de sfinţi. Toate lucrurile erau la fel - nu era nevoie de obiecte de cult. Toate cuvintele erau la fel - nu mai era nevoie de devoţiuni speciale. Nici chiar persoana Fecioarei Maria nu a scăpat acestui val de gândire. Refrenul recitat, de atunci şi până azi, nu neagă maternitatea ei, nici fecioria măcar, ci caracterul ei special: "E o femeie ca şi noi".
Dar oare creştinismul nu a adus egalitatea între oameni? Unii au încercat chiar să susţină că Isus Cristos a venit să propună prima formă de comunism, de egalitarism. Este adevărat că, prin moartea şi învierea sa, Cristos a adus viaţă tuturor oamenilor. Sfântul Paul ne aminteşte că, odată cu venirea lui Cristos, nu mai există vechile bariere sociale. Dar această egalitate adusă de creştinism este o egalitate a ridicării. Cei mai uitaţi dintre oameni sunt ridicaţi la demnitatea de copii ai lui Dumnezeu. Copiii abandonaţi, femeile, sclavii, săracii primesc în Biserică acea preţuire şi cinste pe care în lumea antică o primeau doar aristocraţii. Nu vedem o egalitate a coborârii, ci una a ridicării. Dumnezeu ne cheamă să fim cu toţii egali - sfinţi, curaţi şi nobili. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea, "cu toţii suntem chemaţi la sfinţenie, şi oamenii sfinţi pot reînnoi omenirea".
