de Vlad Ropotică
Zilele de vară sunt adesea trăite cu gândul la vacanţă, la călătorie şi voie bună pentru a reface acea energie stoarsă de prea multă muncă. Ne facem planuri şi economii pentru a avea câteva zile departe de rutina obişnuită, zile care să ne alunge oboseala acumulată.
Fie că alegem destinaţii îndepărtate, fie că mergem să ne revedem rudele şi locurile natale, există ceva ce uneşte experienţele estivale - călătoria.
Plecăm din liniştea şi confortul casei spre alte locuri, mai mult sau mai puţin cunoscute. Folosim automobilul, trenul sau avionul. Unii ne bucurăm de drum, alţii îl privim cu frică şi nesiguranţă. De pildă, aţi văzut acei călători care vor mereu locul de la geam în autocar sau tren? Pentru ei, drumul trebuie să fie o bucurie. Dar există şi reversul medaliei. De fiecare dată când zbor cu avionul, văd oameni care sunt măcinaţi de frică şi încearcă tot felul de metode să biruiască această trăire. Pentru ei, destinaţia contează, călătoria fiind doar o povară necesară.
Dar cum e pentru un creştin această idee a călătoriei? Dacă privim în istoria biblică, vedem multe călătorii. Noe a pornit pe apele potopului într-o călătorie. Abraham a plecat din ţara sa spre un loc necunoscut. Urmaşii săi au plecat în Egipt de unde aveau să se întoarcă pentru a ocupa Canaanul. Exilul babilonian şi apoi întoarcerea la Ierusalim au fost alte călătorii. În epoca Noului Testament, descoperim călătoriile misionare ale Sfântului Paul şi ale altor apostoli.
Dar ce leagă aceste poveşti şi ne poate fi şi nouă util? În primul rând, ideea de destinaţie. Viaţa noastră însăşi este o călătorie spre locurile cereşti. Deşi pământeni, ştim că nu aici ne este finalul călătoriei, ci dincolo. Aceea este destinaţia noastră, deşi adesea părem că suntem prea acaparaţi de realităţile lumii pământene. Dar mai există o lecţie deosebit de importantă pe care o putem învăţa privind la călătoriile biblice: drumul este cel puţin la fel de important precum destinaţia.
De la Machiavelli încoace am învăţat că nu prea contează pe ce căi ajungem acolo unde ne dorim. Or, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai întâi, drumul contează chiar pentru a fi siguri că atingem finalul dorit şi nu ne rătăcim. Cristos ne spune clar că singurul drum adevărat spre Dumnezeu este chiar în persoana sa. Astăzi ni se propun multe drumuri, dar, în cele din urmă, vom constata că duc exact în direcţia opusă. Apoi, drumul, aşa cum vedem în istoria exodului, este valoros, pentru că ne pregăteşte pentru destinaţie. Înainte de a ajunge în ţara promisă, evreii au avut nevoie de experienţa deşertului, unde au primit legea şi au putut să îl descopere mai clar pe Dumnezeu.
Viaţa noastră - o călătorie unică pentru fiecare dintre noi - ne-a fost oferită de Dumnezeu ca o ocazie de a ne pregăti pentru destinaţia finală, cerul. Am primit, pe lângă destinaţie, şi mijlocul de transport, corabia Bisericii, care să ne ducă acolo. Am primit companioni de drum, hrana şi resursele necesare. Ni s-a spus care este calea şi cum trebuie să o urmăm. Ce ne mai rămâne de făcut? Să ne bucurăm cu adevărat de drum, să fim alături de cei slabi care părăsesc calea sau cedează în faţa oboselii şi, mai ales, să rămânem mereu conştienţi de locul spre care ne îndreptăm.
