de Vlad Ropotică
Auzim tot mai des faptul că religia ar trebui izolată şi încuiată undeva în sfera "privată". Să nu o vedem, să nu auzim nimic despre ea, să nu ne intersectăm cu nimic din ce are de spus sau propus. Pe de altă parte, nemulţumiţi de această idee, sunt şi destui creştini care îşi scot în evidenţă tot mai apăsat apartenenţa religioasă, făcând caz de "creştinismul" lor, indiferent de situaţie sau conjunctură.
Putem găsi oare un echilibru? Poate fi un creştin parte a societăţii fără a se confunda cu ea sau, dimpotrivă, a deveni extremist? Discursul secular pare a ne spune că acest echilibru este imposibil: un om religios trebuie să fie limitat şi cu vederi periculoase, în timp ce orice om luminat este cel puţin agnostic, dacă nu chiar ateu. Aşadar, în acest context, care ar putea fi perspectivele unui credincios?
Isus dă un răspuns acestei întrebări de acum două milenii: creştinul ar trebui să fie lumina lumii şi sarea pământului. O flacără care să nu stea ascunsă, într-un spaţiu îngust, privat, ci să fie pusă la vedere şi să aducă lumină oamenilor; şi sare care să nu fie uitată într-un depozit, ci oferită oamenilor pentru a obţine gust. Şi lumina, şi sarea au câteva lecţii pentru noi. Ele nu sunt făcute pentru propria satisfacţie, ci pentru a-i sluji pe alţii.
Lumina - simbol al adevărului (cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu o lumină) trebuie să arate lumii realitatea. Trăim o perioadă în care ne ferim tot mai mult de a vedea realitatea şi de a o înfrunta. Preferăm să căutăm formule care să acopere sau să ascundă problemele noastre. Un creştin, în acest secol, are datoria de a arăta lumii acele zone întunecate, neplăcute, pe care toţi le vor ascunse. Pentru ochii obişnuiţi doar cu întunericul, lumina poate părea deranjantă. Adevărul e adesea nepopular şi incomod. Dar necesar! Ceea ce însă Isus subliniază e faptul că lumina nu vine prin declaraţii, ci prin fapte pe care oamenii să le vadă. Identitatea creştină este dată, în primul rând, de ceea ce facem, mai mult decât de ceea ce spunem.
Al doilea simbol enunţat de Isus pentru viaţa creştinului este sarea. Încă din basmele copilăriei ştim că sarea este esenţială pentru o mâncare cu gust. De fapt, acesta este şi cuvântul cheie: gust. Iar dacă gustul dispare, sarea e şi ea inutilă. Aici apare şi un alt element important: măsura. Sarea nu trebuie să fie baza mâncării, ci acel detaliu care face diferenţa, care dă sens tuturor ingredientelor. Sfântul Paul ne aminteşte că vorbirea, comunicarea unui creştin ar trebui să fie "cu un dram de sare" (Col 4,6). Iată că şi faptele, dar şi vorbele sunt foarte importante. Cu un avertisment: dacă devin fără sens, comune, banale, nimeni nu le mai ascultă, sarea ajunge aruncată pe drum.
Ispita momentului este de a ne ascunde. De a pune lumina "sub obroc", în loc de a o lăsa să strălucească. De a propune o sare fără gust, care să nu deranjeze. Unind lumina şi sarea - cele două elemente esenţiale pentru identitatea creştină -, putem afirma că şi în aceste vremuri creştinii sunt chemaţi să ofere lumii adevăr şi sens. Să arate drumul binelui pentru a nu lăsa pe nimeni în rătăcire. Să ofere gust şi sens vieţii. Să fie, aşa cum am spune în limbaj modern, relevanţi. Acţiuni şi comunicare, unite pentru o lume în căutarea drumului corect şi a sensului profund al vieţii.
