Interviu cu Mons. Matthias König, episcop auxiliar de Paderborn (Germania), de pr. Cristian Diac

Mons. Matthias König, episcop auxiliar de Paderborn (Germania), însoţit de un grup de cinci persoane, a făcut o vizită în România în perioada 8-20 iulie. În ziua de 11 iulie s-a aflat la Iaşi pentru a-l întâlni pe PS Iosif Păuleţ. Fiind pe teritoriul Diecezei de Iaşi, a vizitat, printre altele, Parohia "Fericitul Ieremia Valahul" Roman, păstorită de pr. Sorin Brandiu, ghidul întregului grup pe toată durata călătoriei, Asociaţia Kolping de la Oituz şi orfelinatul Surorilor Sfintei Maria Margareta Postel din Schineni. De asemenea, s-a întâlnit cu Surorile Boromite de la Mănăstirea "Sfântul Carol Borromeu" din Gioseni şi cu refugiaţii ucraineni găzduiţi în Oituz. A fost prezent şi în studiourile şi redacţiile radioului ERCIS FM. Încântat de prima sa vizită în ţara noastră, Excelenţa Sa a binevoit să ofere un interviu şi să împărtăşească cu cititorii revistei noastre impresiile trăite în România.

- Excelenţă, sunteţi pentru prima oară în România. Care este scopul acestei vizite?

Într-adevăr, nu am mai fost niciodată în România, iar în Arhidieceza de Paderborn sunt responsabil de contactele externe ale Bisericii, în general, dar şi cu misionarii şi misionarele. Şi pentru că am avut mereu contacte cu ţara dumneavoastră, mi-am propus să o vizitez anul acesta, după perioada mai intensă de Covid; pur şi simplu mi-am dorit să cunosc, să vizitez parteneri, să văd cât este de vie în această ţară Biserica Catolică şi ce experienţe pot să iau cu mine în Germania.

- Ce ne puteţi relata despre arhidieceza în care lucraţi în calitate de episcop auxiliar?

Paderborn este una dintre cele şapte arhidieceze din totalul de 27 de dieceze din Germania. Este o arhidieceză foarte veche, aproximativ din anul 800, întemeiată de Carol cel Mare atunci când i-a încorporat pe germani în imperiul său, o arhidieceză cu o tradiţie vie, care cinsteşte un sfânt prea puţin cunoscut, Sfântul Liborius. El a fost un prieten al Sfântului Martin de Tours, mort în anul 397, iar osemintele au fost aduse în anul 836 la Paderborn. De aceea, există un legământ de iubire fraternă între Le Mans şi Paderborn, realitate care se sărbătoreşte în fiecare an timp de o săptămână, la finalul lunii iulie. Paderborn a fost una dintre regiunile care cândva erau foarte impregnate de catolicism. Şi la noi, ca în toată Germania de altfel, există o problemă: tot mai puţine vocaţii, tot mai puţini preoţi, comunităţi care sunt comasate. După aceşti doi ani de Covid, procentul de participanţi la Biserică a scăzut mult; e o perioadă când oamenii care şi-au trăit realmente credinţa s-au împuţinat. Acestea sunt problemele pe care le avem. În acelaşi timp, menţionez că avem 20 de şcoli diecezane şi aproximativ încă pe atâtea administrate anterior de diferite congregaţii. Aşadar, avem câteva zeci de mii de şcolari care merg în şcoli catolice şi se lasă formaţi corespunzător. Există apoi o serie de preoţi şi laici tineri care, după Zilele Mondiale ale Tineretului, încearcă să păstreze spiritul întâlnirilor prin cateheze, adoraţii. Există Nightfever, Young Mission - căci toate se denumesc în engleză acum - ca mici semne de speranţă. Ce dispare, din păcate, sunt asociaţiile catolice, care multă vreme au avut foarte mulţi laici. Chiar grupurile de ministranţi, care funcţionau atât de bine, din cauza acestei perioade de Covid s-au redus enorm. Însă trebuie să încercăm să facem faţă acestor provocări.

- Activitatea caritativă a Bisericii este pentru timpul actual o formă de evanghelizare?

Ei bine, ţine de spiritul fraternităţii să ajuţi o Biserică soră atunci când poţi face acest lucru. Şi s-a verificat până acum că, prin contactul multor dieceze germane cu România, s-au dezvoltat multe proiecte sociale şi ecleziale. Arhiepiscopia noastră a susţinut până acum Biserica Greco-Catolică din Blaj, prin Caritas. Cu Iaşiul n-am avut în trecut niciun contact. Însă am fost informat că Dieceza de Münster a avut un schimb de experienţe şi o colaborare foarte vie cu Caritasul de aici. Bineînţeles, şi aceasta are de-a face cu evanghelizarea, pentru că ceea ce este făcut de aici acolo şi de acolo aici este motivat de credinţă. În virtutea credinţei, oamenii încearcă să ofere un ajutor, uneori foarte concret, iar acesta atinge inimile.

- Aşadar, colaboratori din Dieceza de Iaşi nu aveţi, însă aveţi din România.

Legătura concretă dintre Paderborn şi Iaşi sunt surorile boromite. Încă mai sunt surori din România şi Egipt în Grafschaft, în locul unei vechi mănăstiri benedictine aflate pe teritoriul arhidiecezei, care a devenit o clinică modernă şi este, în acelaşi timp, un centru al surorilor. Surorile tinere de aici sunt românce şi egiptence. Prin intermediul lor am auzit mereu de Iaşi. De aceea, am de gând să le vizitez şi pe surorile boromite din Gioseni şi sunt curios ce trăiri voi avea acolo. Din ceea ce ştiu, avem în arhidieceză doar un singur preot român, care este acum încardinat. Însă prin toţi românii care s-au stabilit în zona noastră, după Revoluţie, avem punţi către România.

- Biserica îşi doreşte astăzi să fie aproape de oameni. În ce fel reuşeşte?

Acest lucru e posibil numai dacă mergem spre oameni. Am fost timp de 20 de ani vicar şi paroh. Am lucrat şi în diaspora. Nu prea erau catolici. Am căutat să-i vizitez, dincolo de celebrările liturgice. Ca episcop auxiliar, încerc să întâlnesc oamenii. Acum, în perioada pandemiei, am botezat copii, mai mulţi decât în 17 ani de episcopat; de asemenea, am solicitări pentru cununii, dar şi pentru înmormântări. Acestea sunt întâlniri unde e vorba de credinţă, şi asta mă îmbucură. Una dintre misiunile mele este conferirea Mirului. Uneori sunt bisericile aproape goale, alteori pline. E şi aceasta o formă de a vesti evanghelia.

- Ce primă impresie puteţi să exprimaţi despre România?

Am început în Bucureşti şi astăzi suntem în Iaşi. Am fost primiţi la Roman, într-o parohie. Prima impresie este marea ospitalitate şi cordialitate pe care am întâlnit-o. Şi sper, fireşte, ca în următoarele zile să continue, căci acest fel de a-i întâlni pe oameni se întipăreşte în inimă. Vin dintr-o regiune în care exprimarea părerii înaintea celuilalt se face fără menajamente, în Paderborn; în schimb, există rezervă şi prudenţă în alte părţi. Am experimentat la noi şi faptul că oamenii se uită în altă parte când îi saluţi.

- În luna august avem o sărbătoare mariană: Adormirea Maicii Domnului. Care ar fi mesajul Mariei pentru oamenii de astăzi?

Prima lectură de la această sărbătoare este din Apocalipsul Sfântului Ioan, iar acolo citim despre un semn mare pe cer, o femeie îmbrăcată cu soarele, având luna sub picioare şi o coroană de 12 stele pe cap. Multora nici nu le este cunoscut faptul că şi pe steagul Europei găsim tot 12 stele şi că, de-a lungul istoriei, Europa s-a dezvoltat sub mantia ocrotitoare a Mariei. Trebuie să sperăm că ea va merge mai departe sub ocrotirea Mariei. Mesajul Mariei ridicată la cer este: Priviţi la Maica lui Dumnezeu şi realizaţi că viaţa nu se termină pur şi simplu, ci că ea continuă într-o împlinire, pe care noi nu ne-o putem imagina, şi pentru care Maria ne este o proto-icoană. Cine priveşte spre ea şi vede cum Maica Domnului a fost ridicată către Fiul ei îşi dă seama că ţelul nostru este să trecem prin moarte la viaţă. Oglindind acest lucru în viaţa noastră, devenim un semn de speranţă pentru ceilalţi.

- Un gând pentru cititorii noştri pe drumul lor de credinţă.

Am citit în Wikipedia că România ar fi cea mai religioasă ţară a Europei. Dragi cititori, doresc ca acest lucru să fie într-adevăr aşa. Germania noastră secularizată are nevoie de oameni care o includ în rugăciunile lor, are nevoie de exemple, mai ales din rândul tinerilor, care arată că religia creştină nu este ceva prăfuit şi învechit, expirat, ci o realitate care îi conduce pe oameni în viitor. În acest fel, oamenii din România pot să fie un mare semn de speranţă.