de prof. dr. Alois Gherguţ
Nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să ascult vorbele înţelepte ale unui om simplu de la ţară, fără prea multă şcoală, dar cu o intuiţie şi o înţelepciune dobândite de-a lungul unei vieţi trăite în rânduială. Spunea cu toată convingerea că pământul le vorbeşte oamenilor în orice moment, în orice anotimp, în orice situaţie ne-am afla.
Această convingere era fondată pe ideea că şi omul, la origini, a fost creat tot din pamânt, iar la finalul vieţii va ajunge din nou ţărână. Aşa se face că, ori de câte ori culegem roade ale pământului, el ne vorbeşte; ori de câte ori pământul este ars de secetă sau înecat de ape, el ne vorbeşte; ori de câte ori admirăm frumuseţile naturii cu multitudinea de plante şi păduri care cresc din pământ, el ne vorbeşte; ori de câte ori abuzăm de generozitatea pamântului prin diversele forme de poluare, exploatare exagerată a resurselor sale, el ne vorbeşte. Altfel spus, dacă am avea răbdarea şi înţelepciunea să privim în jurul nostru, vom descoperi că pământul ne spune de fiecare dată ceva, însă nu reuşim să desluşim mesajul său, pentru că ne-am pierdut simţul armoniei cu natura, cu darul pământului...
Totdeauna m-au impresionat şi marcat gesturile pe care noi, oamenii, le facem în anumite împrejurări sau pur şi simplu spontan; spre exemplu, ţăranul care iese la arat şi se apleacă să ia un pumn de ţărână în palmă, să-l frământe, să-i simtă textura, să-l miroasă, altfel spus, un dialog mut al omului cu pământul. Sau momentul acela de bucurie când, după o călătorie pe apă sau în aer, atingem iar pământul şi ne simţim mai în siguranţă. Sau când participăm la îngroparea unui semen de-ai noştri şi la plecare luăm o mână de ţărână pe care o aruncăm în groapă, ca semn de umilinţă şi recunoaştere a nimicniciei noastre pe acest pământ; când ne adunăm împreună, de ziua recoltei, şi-i mulţumim Cerului şi Pământului pentru dărnicia lor. Dar şi atunci când suntem departe de casă şi simţim cum ne cheamă pământul unde ne-am născut şi am crescut.
Cunoaştem toţi expresia "Oare cum de ne mai rabdă pământul". În ultimii ani, rapoartele oficiale ne spun că aproximativ cinci luni dintr-un an omenirea trăieşte pe creditul oferit de planeta Pământ; altfel spus, noi, cei de azi, consumăm ceea ce ar fi fost dat să consume generaţiile viitoare, copiii şi nepoţii noştri. Mulţi iau acest mesaj ca pe o lozincă ecologistă sau o exagerare a experţilor în ştiinţele pământului, dar şi eu cred că, din nefericire, acesta este preţul pe care îl plătim ca să ne mai rabde o vreme. Să ne întrebăm cum vor trăi cei care vin după noi. Din ce în ce mai des vedem catastrofe naturale, fenomene meteorologice ieşite din comun, terenuri pe care recoltele ard sub arşiţa soarelui, pământul înghiţit de ape, aşezări umane care dispar etc. Sunt tot atâtea moduri prin care pământul îşi exprimă durerea, suferinţa cumplită prin care trece, neputinţa în faţa lăcomiei noastre.
Ce-am putea face? Cum am putea răspunde la această suferinţă? Să începem fiecare cu gesturi simple prin care să-i arătăm că ne pasă, că-i înţelegem durerea. Personal, să-i arăt că sunt responsabil atunci când arunc gunoiul în locuri amenajate, atunci când nu risipesc mâncarea obţinută din roadele cîmpului, atunci când caut să poluez cât mai puţin posibil etc. N-aş vrea să sune prea scolastic ceea ce spun aici, dar sunt gesturi care stau în puterea noastră. Altfel, riscăm ca într-o bună zi pământul să nu ne mai poată răbda, să nu ne mai vorbească sau chiar să ne urască. Doamne, fereşte-ne de acea zi!
