prelucrare de pr. Felician Tiba
Cine nu s-a bucurat de tot ceea ce primea când era copil? Îmi amintesc şi astăzi că era suficient să scârţâie o bucată de celofan în preajma mea şi deja mă bucuram crezând că e ciocolată.
Şi cum la biserică era cam singurul loc unde părintele ne mai dădea câte ceva gratis, mai exact bomboane, mergeam cu drag şi chiar cu nerăbdare. Ştiam că duminica, mai ales dacă răspundeam bine la întrebările părintelui de la predică, sigur ne căpătam cu o mână de bomboane.
Într-o zi, mai târziu aveam să-mi dau seama că era vorba de Miercurea Cenuşii, aşa cum obişnuia, părintele a coborât de la pupitru şi a început să ne întrebe cu privire la evenimentul pe care îl celebram, cu aluzie directă la Postul Mare, în special la pătimirea lui Isus. Răspunsurile veneau pe bandă, pentru că noi obişnuiam de mici să participăm la Calea sfintei cruci şi cred că nu era în biserică un copil care să nu fie capabil să spună pe de rost ce se întâmpla la fiecare dintre cele paisprezece staţiuni, aşa încât a fost o predică reuşită, iar noi eram încântaţi, nu atât pentru că am fost capabili să răspundem la toate întrebările, ci pentru că la sfârşit vom primi, ca de obicei, faimoasele bomboane.
La sfârşit însă, surpriză, părintele nu ne-a mai dat bomboane, ci ne-a pus cenuşă pe cap. Pentru că a pus la toată lumea, nici noi nu ne puteam sustrage ritualului, aşa că ne-am procopsit cu pulberea cenuşie pe cap, de care am şi făcut haz, pentru că fiecare primise mai mult decât celălalt. În acea zi am înţeles că Postul Mare înseamnă şi să renunţi la ceea ce îţi place cu adevărat, fără să te superi şi fără să murmuri, ba chiar cu bucurie. (Carmil).
