de pr. Laurenţiu Dăncuţă
"Mai des", ne-ar răspunde sfinţii care se spovedeau zilnic sau săptămânal. Însă noi, epigonii? Săptămânal, (bi)lunar, anual?
Distanţa dintre spovezi nu se măsoară în timp, ci în păcate şi virtuţi. Acestea sunt "unităţi" pentru a măsura răspunsul nostru la iubirea Domnului şi a aproapelui.
La spovadă nu ne poartă păcatul (mic sau mare) ori trecerea timpului (liturgic sau profan), ori cei dragi (rude sau preoţi), ci cercetarea cugetului. Prin acest act vedem cum am răspuns Iubirii. Examinarea are ca rod "darul lacrimilor" (de căinţă sau de fericire), un impuls irezistibil spre sacramentul mângâietoarelor cuvinte: "Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. Mergi în pace!"
Prin examinarea conştiinţei descoperim cadenţa necesară pentru îmbunătăţirea calităţii sufletului nostru. Spovada ritmată doar de calendar, calculată matematic, este "grijă cantitativă" (uneori scrupuloasă!) faţă de suflet, însă cea celebrată conform impulsului dat de examinarea conştiinţei este "grijă calitativă" faţă de suflet.
Şi totuşi, de ce ne spovedim atât de rar sau deloc?
Vinovaţii par uşor de identificat: societatea secularizată, pierderea simţului păcatului, scandalurile din Biserică, trecerea de la sanctificarea vieţii la "smartificarea" ei etc. Cei mai mulţi, când sunt întrebaţi dacă înainte se spovedeau mai des, spun că da, doar că acum nu mai au timp. Aşadar, vinovat pare timpul... De fapt, nu timpul în sine, ci felul în care (îl) trăim. Nu mai avem timp să stăm cu noi înşine, să ne analizăm şi să ne descoperim fragilitatea, limitele.
Noi suntem generaţia "smart": buni, inteligenţi, rapizi, prea autosuficienţi pentru a mai avea nevoie de Altcineva. Orbiţi de mândrie şi preocupaţi de glorie, nu mai avem timp să conştientizăm valoarea smereniei. Iar spovada e tocmai actul celor smeriţi într-o lume însetată de putere. Smerenia ne pare o slăbiciune nepotrivită cu omul "smart". Spovada cere umilinţă şi simplitate, conştientizarea faptului că suntem limitaţi. Or, despre noi nu vrem să se ştie că suntem slabi... Noi vrem să părem puternici şi suficienţi.
Ne amăgim! Nu avem curajul "să ne venim în fire" şi să ne îmbunătăţim viaţa (cf. Lc 15,17). Nu avem timp să înţelegem că spovada nu e un act de condamnare, ci de iubire tridimensională: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine.
Nu mai avem timp pentru suflet. Poate nici măcar nu mai credem că avem suflet, dacă smartphone-ul nu are o aplicaţie dedicată sufletului.
