Orizontul dincolo de plictiseală

de pr. Felix Roca

Una dintre situaţiile din care orice tânăr este chemat să se ridice este plictiseala. Multe dintre reproşurile pe care generaţia adultă le face tinerilor se referă la faptul că aceştia sunt plictisiţi, lipsiţi de "vlagă", mereu nemulţumiţi.

Însă poetul englez Matthew Arnold descoperă atât în tineri, cât şi în cei în vârstă un fir interior comun: "Un singur lucru este dat în comun tinerilor şi celor în vârstă: a fi nemulţumiţi". Tinerii sunt nemulţumiţi, pentru că nu reuşesc să aibă repede ceea ce îşi doresc, să împlinească aşteptările lor şi să îşi realizeze visurile. Cei mai în vârstă sunt nemulţumiţi pentru că nu îi aşteaptă decât zile gri şi un sfârşit iminent. Tinerii se încredinţează unui viitor încă inexistent, cei în vârstă se agaţă de amintirile unui trecut dispărut. "Cei în vârstă se repetă şi cei tineri nu au nimic de zis; plictiseala este reciprocă", continuă în această notă pesimistă scriitorul francez Jacques Bainville. Pentru un creştin lucrurile nu pot sta aşa! Cu atât mai puţin pentru un tânăr!

Plictiseala este "zona" unde dorinţa şi frica (despre care am vorbit în numerele trecute) se întâlnesc. La prima vedere, plictiseala pare să fie o stare de lipsă de chef, de letargie, de apatie. De fapt, plictiseala este "produsul" unei lupte între dorinţă şi frică, un fel de "aş dori, însă îmi este frică". Este un blocaj, o dorinţă suspendată din cauza fricii. Este, de exemplu, ca atunci când merg la un film la cinema, însă îmi dau seama că filmul nu îmi place; nu îndrăznesc să părăsesc sala din diferite motive şi, atunci, mă plictisesc. Plictiseala este rezultatul unui mic conflict interior: dorinţa de a părăsi acel loc este împiedicată de o teamă (de a nu deranja, de a nu mă face de ruşine, de a nu-i supăra pe ceilalţi etc.).

Poate cele mai bune direcţii pentru a învinge plictiseala sunt concentrate în cuvintele Papei Francisc din Christus vivit, numărul 143: "Tinerilor, nu renunţaţi la ceea ce este mai bun din tinereţea voastră, nu priviţi viaţa de la balcon! Nu confundaţi fericirea cu o canapea şi nu petreceţi toată viaţa voastră în faţa unui ecran. Nici nu vă reduceţi la spectacolul trist al unui vehicul abandonat. Nu fiţi automobile parcate, mai degrabă lăsaţi să îmbobocească visurile şi luaţi decizii. Riscaţi, chiar dacă veţi greşi. Nu supravieţuiţi cu sufletul anesteziat şi nu priviţi lumea ca şi cum aţi fi turişti. Faceţi-vă auziţi! Alungaţi fricile care vă paralizează, pentru a nu deveni tineri mumificaţi. Trăiţi! Dedicaţi-vă pentru ceea ce este mai bun din viaţă! Deschideţi uşile cuştii şi zburaţi! Vă rog, nu ieşiţi la pensie înainte de vreme".

Un alt îndemn plin de înţelepciune pentru a alunga monotonia şi indiferenţa găsim la numărul 142 din acelaşi document: "Visurile cele mai frumoase se cuceresc cu speranţă, răbdare şi angajare, renunţând la grabă. În acelaşi timp, nu trebuie să ne blocăm din cauza nesiguranţei, nu trebuie să ne fie frică să riscăm şi să comitem greşeli. Mai degrabă trebuie să ne fie frică să trăim paralizaţi, ca morţi vii, reduşi la subiecţi care nu trăiesc, pentru că nu vor să rişte, pentru că nu duc înainte angajamentele lor sau le este frică să greşească. Chiar dacă greşeşti, vei putea mereu să ridici din nou capul şi să reîncepi, pentru că nimeni nu are dreptul să-ţi fure speranţa".

Singura şansă de a scăpa din mrejele plictiselii este aceea de a da aripi visurilor pe care Dumnezeu le-a pus în inima noastră.