• A. (e-mail). "Lucrez într-un birou cu mai multe persoane şi, în general, este o atmosferă plăcută, iar fiecare îşi caută de treburile sale, mai ieşim la o ţigară sau la o cafea şi discutăm diverse lucruri printre care şi cele legate de familie, copii etc. Unii dintre noi povestesc cum se chinuiesc să facă temele cu copiii, cât de greu este să le faci faţă cerinţelor, că au avut discuţii aprinse cu soţul - soţia din cauza copiilor, pentru că nu învaţă, nu ascultă, vor numai la televizor, telefon şi cum de cele mai multe ori sunt depăşiţi de situaţie. Într-una din zile am venit acasă atât de răvăşit şi tulburat, încât nu mi-am revenit câteva zile. Un coleg a povestit drama prin care trece familia socrilor săi şi implicit a lui, că nici nu ştie cum mai pot rezista la atâta suferinţă: acum 15 luni le-a murit un băiat în vârstă de 32 de ani şi a lăsat în urmă doi copii, iar nora a început să bea; fiica şi nepoata au avut accident de maşină şi sunt într-o situaţie critică; în luna februarie au avut un incendiu. L-am auzit pe colegul meu cu o revoltă în glas spunând: «De ce nouă? Ce rău am făcut?» Când auzi astfel de lucruri, inevitabil te revolţi şi rămâi mut, neştiind ce să zici."
Suferinţa face parte din viaţa noastră. Într-adevăr, rămânem muţi în faţa ei doar atunci când uităm de Dumnezeu care şi-a dat Fiul la moarte din iubire pentru noi toţi. Valerio Albisetti, autorul cărţii Drumul vieţii - Cum să recunoaştem şi să valorificăm aspectele pozitive, de la Editura "Pauline", scrie la p. 79: "Capacitatea de a suferi înseamnă, pentru mine, a şti să rămâi în suferinţă pentru a-i căuta înţelesul. Să rămâi în ea atât cât e necesar pentru a putea descoperi cine eşti cu adevărat... Să ştii să suferi înseamnă, aşadar, să ştii să rămâi în suferinţă pentru a şti să ieşi din ea".
• Maria (e-mail). "Ne-am întors de curând în ţară şi doresc să încep aceste rânduri nu pentru a mă plânge sau pentru a scoate în evidenţă faptul că sunt în dificultate, dar realitatea este că ne vine un pic greu să ne adaptăm în România după mai mulţi ani trăiţi în străinătate. Ne-am întors acasă cu trei copii sub zece ani, doi sunt la şcoală, iar cel mic are mai puţin de un an. Când am decis să venim acasă, mai întâi am pregătit copiii (cei doi mai mari) şi odată cu ei ne-am pregătit şi noi ca părinţi. Aşa ne-au îndemnat mulţi: «cu psihicul trebuie să fiţi tari, n-o să fie uşor!» Copiii s-au bucurat foarte tare când au auzit că vrem să ne întoarcem în România, evident că atunci când veneam acasă şi stăteam câteva săptămâni era foarte frumos pentru ei, dar şi pentru noi. Aveam timp liber, mergeam la mare, la munte şi vizitam multe locuri turistice. I-am prevenit spunându-le că acum au de mers la şcoală, au de învăţat mai mult pentru a face faţă cerinţelor şcolii din România şi nu o să fie ca atunci când veneam în vacanţă. Mai uşor au trecut ei prin această experienţă decât noi. Ne-am făcut atâtea griji cu privire la adaptarea lor, încât nu ne-am dat seama că noi, cei adulţi, ne adaptăm mai greu. Nu ar fi trebuit să manifest aşa o frică pentru că, din punct de vedere material, stăm foarte bine, dar ştiţi cum este omul, la câte are, ar vrea şi mai multe şi, din păcate, unii nu mai ştiu să se oprească. Tendinţa aceasta am avut-o şi noi la începutul căsniciei, munceam de dimineaţă până seara, uneori şi duminica. Mă gândesc la părinţii şi bunicii noştri care au avut mulţi copii şi trăiau într-o sărăcie lucie. Mama îmi povestea că la ea în familie o pereche de pantofi era folosită pe rând de trei-patru fraţi pentru a putea merge la biserică. Acum, o singură persoană foloseşte trei-patru perechi de ghete într-o iarnă. Trăim într-o opulenţă încât nu mai realizăm când facem risipă... Ca mamă sunt foarte bucuroasă că am trei copii şi, dacă Dumnezeu o să ne mai dea, o să fiu şi mai bucuroasă; îmi este inundată viaţa de o mulţumire interioară pentru că m-am întors în locul unde m-am născut, că vlăstarele acestea fragile au atâta putere să se adapteze, să se bucure şi să mă facă fericită. Copiii sunt toată bogăţia mea, cu toate că în străinătate aveam tendinţa să alerg după alte bogăţii. Dumnezeu mi-a dat şi una şi alta şi nu am cuvinte să-i mulţumesc. Nu cred că aş fi avut aşa un echilibru în viaţa de familie, dacă nu creşteam într-o familie puternic ancorată în rugăciune, cu multă credinţă şi iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Mulţumesc părinţilor, care au fost un model pentru noi! Îi aduc laudă lui Dumnezeu că mi-a dat un soţ iubitor şi credincios şi că, atunci când sunt disensiuni între noi, între mine şi copii, ştie să le aplaneze."
Am păstrat e-mailul dv. cu intenţia de a fi publicat în revista din luna iunie, deoarece scoateţi în evidenţă valoarea familiei, dar mai ales cât de bogată este o familie în care se aud râsetele cristaline ale copiilor. Ne bucurăm mult pentru realizările dv. şi ne rugăm ca tot mai multe familii să-şi echilibreze viaţa după voinţa lui Dumnezeu.
