de pr. Petru Ciobanu
În viaţa Fericitului Anton Durcovici, misterul Crăciunului, ca oricare alt mister, a jucat un rol important.
Pentru el, ziua Crăciunului era o zi sfântă, fapt de care ne putem convinge din scrisoarea adresată arhiepiscopului Raymund Netzhammer la 22 decembrie 1907, în care scria că Naşterea Domnului este "sfânta zi... În care dumnezeiescul nostru Mântuitor ne-a dovedit atât de clar cât de mult a căutat slava Tatălui său şi la ce a putut să-l ducă iubirea pentru suflete". De această zi îşi lega, ca student la Roma, speranţa viitorului său preoţesc. Dovadă sunt cuvintele din scrisoarea de felicitare adresată aceluiaşi arhiepiscop la 26 decembrie 1909: "Poate deja la Crăciunul următor, îl voi putea chema pe altar în mâinile mele pe dragul prunc Isus", gând care îl umplea de cea mai mare bucurie. Ziua de Crăciun era considerată de viitorul episcop de Iaşi drept o zi dedicată în mod special arhiepiscopului său, diecezei şi ţării sale de adopţie: "În ziua Crăciunului care tocmai s-a scurs, am oferit jertfa Sfintei Liturghii şi pentru Preasfinţia Voastră şi binele diecezei, şi cu spiritul m-am aflat în acea zi deja mai mult în România decât la Roma", cuvinte pe care le-a scris la 28 decembrie 1910.
Bucuria Crăciunului a dorit să o trăiască şi ca director al Convictului "Sfântul Andrei", asigurând pe parcursul directoratului său - între anii 1920 şi 1925 - buna organizare a serbărilor şi meselor de Crăciun la care erau invitaţi, printre alţii, arhiepiscopul Raymund Netzhammer şi nunţiul apostolic Francesco Marmaggi.
Ca păstor al Diecezei de Iaşi, în ultima duminică din octombrie 1948, în solemnitatea lui Cristos, Rege, predicând în Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, chiar dacă nu s-a referit strict la misterul Crăciunului, a spus că Isus Cristos este Regele Universului prin naşterea sa divină, urmând să aprofundeze ideea Principelui aducător de pace în cadrul predicii din 25 decembrie 1948, când a voit să fie alături, în catedrală, de enoriaşii săi din capitala Moldovei.
În acea zi sfântă, a predicat "despre pacea vestită de îngeri şi adusă de Cristos pe pământ, pacea sufletelor cu Dumnezeu, a omului cu sine însuşi şi cu semenii săi". Referindu-se la Principele păcii, a arătat "că Mântuitorul a adus această pace, care este liniştea bunei orânduiri, prin aceea că, dând slava cuvenită lui Dumnezeu, a restabilit buna orânduire cu acesta". Coborând în realitatea perioadei de după al Doilea Război Mondial, ameninţată deja de confruntarea dintre marile puteri învingătoare, Anton Durcovici a spus că "lumea doritoare de pace nu se poate mulţumi cu încetarea ostilităţilor, ci vrea apropierea şi înfrăţirea sufletelor prin dragostea adusă de Cristos". Şi, cum orice predică a fericitului martir era şi o ocazie de a le adresa credincioşilor câte o învăţătură, i-a îndemnat "să se roage în acea zi sfântă mai ales ca Dumnezeu să inspire gânduri de bună înţelegere şi pace acelora care conduc soarta popoarelor, dar să aibă totodată şi ei grijă ca în sufletul lor propriu să domnească pacea cu Dumnezeu, cu semenii lor din sânul familiei, cu rudele, cu vecinii şi concetăţenii lor".
Naşterea Mântuitorului a însemnat şi naşterea pentru cer a martirului Anton Durcovici. Aflat la Sighetu Marmaţiei, infirmierul închisorii spunea că episcopul de Iaşi "are de trăit cel mult până pe la Crăciun". Solemnitatea Naşterii Domnului din acel an nu l-a mai găsit printre pământeni, ci printre sfinţii din cer, căci a plecat spre patria cerească în noapte dintre 10 şi 11 decembrie, în Timpul Adventului, timpul de pregătire pentru naşterea Mântuitorului pe care, înainte de a-l întâlni în împărăţia veşnică, l-a întâlnit în Euharistia celebrată cu puţin timp înainte în închisoare.
