pagină realizată de pr. Felician Tiba
Zilele trecute mă uitam cu jind în curtea vecinei unde, în ultimii ani, a apărut o casă frumoasă, o curte superbă, cu un gazon verde crud, tuns proaspăt, cu un leagăn, cu tuia şi cu mulţi trandafiri pe marginea gardului. Cine ştie ce o mai avea şi în casă, că nu mă invită!
Cum nu mi-aş dori şi eu o astfel de casă, cu o astfel de curte?! Dar eu trebuie să mă limitez la o casă mică, şi aceea bătrânească, având pridvor, cu noroi de la poartă până la intrare, cu o curte, la fel, plină de noroi, cu lemne pe care trebuie să le tai pentru a face căldură iarna, cu animale care să-mi asigure hrana de zi cu zi, cu nutreţ pentru ele, ce să mai, o mizerie continuă! Cum să nu râvneşti casa aproapelui când e atât de frumoasă faţă de a ta?! Dar, până să o râvnesc, am găsit "ţapul ispăşitor".
Într-o seară, după întoarcerea soţului de la serviciu, după ce l-am lăsat să mănânce, l-am luat, l-am dus la gardul dinspre vecina şi, după ce i-am arătat toate acele elemente frumoase, i-am reproşat că nu e în stare să facă şi el ceva frumos şi că se complace în noroiul în care ne aflam. Trebuie să spun că el lucra pe şantier, în timp ce vecinul cu vecina erau amândoi oameni de afaceri, iar eu casnică.
După ce m-a ascultat cu atenţie şi după ce a privit la rândul său către dotările din curtea vecinei, s-a uitat cu o privire pătrunzătoare şi mi-a spus: "Tu nu înţelegi! Fericirea nu vine din ceea ce ai, ci din ceea ce eşti. Şi dacă aveam şi noi ceea ce au vecinii, la ce ne-ar fi folosit? Ei îşi permit toate acestea, pentru că are cine să le îngrijească, pentru că nu prea stau acasă, nu prea se întâlnesc, decât seara târziu, şi din câte vezi nici nu prea au timp să comunice cu vecinii. Cu noi nu au vorbit niciodată de când au înălţat acest gard.
Ca să avem o curte frumoasă cu gazon, va trebui să renunţăm la animale. Şi dacă renunţăm la animale, nu mai avem hrană biologică, va trebui să cumpărăm de la magazin. Totul va trebui să cumpărăm de la magazin, dar în acest caz nu ne vor mai ajunge banii şi pentru nevoile celor cinci copii pe care îi avem. Un leagăn pentru copii nu neg că nu mi-aş dori, dar cu ce să-l cumpărăm? Şi apoi, legat de noroi, ai dreptate, poate ar trebui măcar să pietruim această curte.
Până la urmă, aşa cum munceşte vecinul, muncesc şi eu sau aşa cum munceşte vecina munceşti şi tu, doar că muncile noastre diferă. Cu ceea ce câştigă ei pot să-şi permită ceea ce au şi cu ceea ce câştigăm noi, abia dacă putem să ne permitem strictul necesar. În plus, noi avem şi cinci copii de crescut... Şi apoi, draga mea, eu te am pe tine şi, dacă te am pe tine, sunt bogat! Nu mai am nevoie de nimic!
Îţi aminteşti că înainte de a ne căsători, când discutam despre viitoarea noastră viaţă de familie, ţi-am spus că nu mă pricep la prea multe, că sunt un om simplu, un şantierist, dar că de dragul tău şi apoi al copiilor noştri voi munci cât voi putea ca să asigur strictul necesar. Tu şi copiii noştri mă motivaţi să mă trezesc în fiecare dimineaţă să merg la muncă. Nu ştiu dacă gazonul poate să ne facă mai fericiţi, dar tu pe mine mă faci fericit. Tu mă motivezi, îmi dai curaj şi, crede-mă, abia aştept să ajung seara acasă să te revăd, să-i întâlnesc pe copii, să mă joc cu ei, să ne rugăm împreună aşa cum ştii, înainte şi după masă, dar şi înainte de culcare. Tu eşti bogăţia mea, verdele gazonului, balansul leagănului şi mirosul plăcut al trandafirilor! Dacă te am pe tine, crede-mă, am totul, îl am şi pe Dumnezeu care mă iubeşte prin tine. Ce să-mi doresc mai mult?!" (Clementina)
