de Alexandru Iancu
Am 14 ani şi înţeleg că nu sunt suficient de mare încât să hotărăsc ceea ce voi face în viitor: ce liceu voi urma, la ce facultate o să studiez sau ce voi munci. Când eram foarte mic, mi se puneau trei întrebări: Cum te cheamă? Câţi ani ai? Ce-ai să te faci când vei fi mare? Cred că la primele două întrebări răspundeam imediat şi cu exactitate, pentru că părinţii au avut grijă să mă înveţe. La a treia întrebare sigur aveam tot felul de răspunsuri şi acestea foarte hazlii. De cele mai multe ori mama răspundea în locul meu: "E prea devreme ca să ştie ce-o să facă". Când am început să merg la şcoală, tot ea răspundea: "Acum, deocamdată, merge la şcoală, se va vedea ce va fi cu el peste câţiva ani. Dacă o să înveţe şi o să fie ascultător, o să-i fie mai uşor când o să vină vremea să aleagă". Cuvintele mamei de atunci încep să le conştientizez acum, pentru că anul trecut nu prea am avut chef de şcoală, mai ales că s-a făcut on-line, şi nici nu prea am ascultat-o. Acum, pentru că sunt în clasa a VIII-a şi pentru că voi da examenul de capacitate, am foarte mari emoţii. Să ştiţi că tot mama (tata ne-a părăsit) este cea care mă încurajează şi-mi spune că o să fie bine, că Dumnezeu o să ne ajute să scăpăm de pandemie şi că o să avem o viaţă normală ca mai înainte. Eu mă rog în fiecare zi ca Isus să ne ierte toate greşelile şi să ne ajute.
