de pr. Alois Bulai

Epidemia. A apărut aşa, peste zi. Ca un fapt divers. În China. Şi-apoi s-a răspândit rapid. Câte lucruri nu apar în China? Şi se răspândesc repede. Unele state au instituit embargoul pentru produsele chinezeşti. O formă de apărare a economiei. Sunt oprite produsele la graniţă. Dar ăsta, virusul, nu se opreşte. Trece peste toate sistemele de apărare. Unde să fugi?

Neamurile se sperie. Sunt oameni care mor. Mulţi oameni care mor. Prea mulţi. Fără să aibă pe nimeni aproape. Fără îngrijire.

Ne aducem aminte de promisiunea făcută la început de Dumnezeu omenirii păcătoase: "Acesta este semnul alianţei pe care l-am pus între mine şi voi şi orice suflet viu care este cu voi, pentru toate generaţiile, pentru totdeauna. Am pus curcubeul meu în nori; el va fi semnul alianţei care este între mine şi pământ" (Gen 9,12-13).

Dumnezeu nu a lăsat niciodată omenirea fără speranţă. Istoria speranţei biblice începe cu adevărat odată cu Abraham. Viitorul asigurat prin promisiune este simplu: pământ şi urmaşi numeroşi (cf. Gen 12,1-2). Obiectele speranţei lui Israel rămân de ordin pământesc: "pământul în care curge lapte şi miere" şi toate formele de prosperitate (cf. Ex 3,8.14; Lev 26,3-13; Dt 28).

Dar epidemia (=pandemia) se întoarce. Este valul doi. E groază. Mare. S-au închis întreprinderi.

Pe unii se pare că nu-i interesează. Convingerea lor: au născocit toată povestea - socotesc ei - ăia bogaţi: Soroş, Bill Gates... americanii, sau ruşii, sau chinezii. Sigur, sunt interese mari.

Dar oamenii s-au speriat. S-au retras în casă. S-au închis. Ceilalţi puteau să poarte virusul. Erau pericolul. Atât de pericol, că oamenii nu mai deschid uşa apartamentului.

La radio şi la TV se aud lucruri teribile. Morţi care au murit cu disperare, fără ca să vadă pe nimeni apropiat, fără ca să poată primi sacramentele. Înfăşuraţi în celofan şi aruncaţi în groapă.

E mai bine să stai închis. Să fii prudent.

Pentru poporul Alianţei, speranţa este o credinţă în mişcare, care se încrede în concret pe o venire imediată a lui Dumnezeu şi într-o răsturnare spre bine a situaţiei datorată intervenţiei lui Dumnezeu (cf. Ps 25,1-2; Is 8,17; 25,9 etc.).

Îndreptându-se spre Dumnezeu, omul primeşte un început, un viitor şi o nouă speranţă (cf. Ier 29,11; 31,17). În timp ce fără speranţă totul e sfârşit, a avea speranţă înseamnă a avea un viitor (cf. Prov 23,18; 24,14). Cel care speră merge în fidelitate faţă de Dumnezeu (Ps 25,5).

Pentru apostoli, Cristos este adevărata şi propria esenţă a speranţei: "Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia gloriei acestui mister între neamuri, adică Cristos în voi, speranţa gloriei" (Col 1,27).

Speranţa creştină se actualizează nu numai în vederea lui Cristos, ci, pornind de la el, se manifestă ca "a spera în Domnul". În timp ce Abraham, prototipul speranţei trăite, se pune în mişcare după porunca lui Dumnezeu (cf. Rom 4,18) numai pe baza promisiunii, creştinul trăieşte în orizontul total al acţiunii divine, care s-a realizat deja şi este totodată obiectul aşteptării. În Cristos, marile promisiuni ale lui Dumnezeu s-au împlinit în mod incomparabil. "Speranţa evangheliei" (Col 1,23) este "speranţa mai bună", pentru că se bazează pe "puterea vieţii indestructibile" (Evr 7,16.19), care s-a făcut vizibilă. În timp ce păgânii, care trăiesc "străini de testamentele promisiunii" şi "fără Dumnezeu în lume", sunt fără speranţă, pentru credincioşi a început într-adevăr o nouă viaţă, datorită chemării lui Dumnezeu la evanghelie.