• M.G. (e-mail). "Sunt la jumătatea zilelor din concediu şi aşa, ca orice om, ne-am făcut planuri cu privire la priorităţile pe care le avem de rezolvat în această perioadă. Printre priorităţi au fost: citirea unei cărţi bune, a unor pagini din Biblie şi, de ce nu, participarea la zile de reculegere, ceva care să ne încarce sufletul. De obicei, ne făceam multe alte planuri: să mergem la mare, la munte, să facem curăţenie generală, ordine prin hainele noastre, ale copiilor, de dat la săraci ceea ce nu mai folosim etc. Anul acesta ne-am zis că, dacă nu ne putem încadra cu timpul pentru a merge într-o casă călugărească pentru ca să ne reculegem şi să facem ceva şi pentru suflet, atunci să facem lucru acesta în familie. Suntem abonaţi la revista «Lumina creştinului» şi la broşura «De la răsărit până la apus» şi am considerat că sunt materialele perfecte pentru meditaţie. Ne-am pus de acord cu toată familia ca dimineaţa să ne trezim cel târziu la ora 9.00, iar la ora 11.00 să avem prima meditaţie. Ne-am stabilit două zile de reculegere, iar a treia zi să vizităm o biserică sau o mănăstire. În fiecare seară am participat la Sfântul Rozariu şi la Sfânta Liturghie şi toţi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit. Nu am mai făcut niciodată acest lucru în familie, dar să ştiţi că a fost o idee extraordinară şi a funcţionat perfect. Nimeni nu a deschis televizorul, iar convorbirile telefonice au fost scurte. Fiecare am avut câte ceva de făcut, a fost un pic mai greu pentru cei mici (5 şi 7 ani), dar până la urmă au înţeles că aceste zile sunt speciale şi că trebuie să fie mai ascultători şi mai cuminţi. Am avut şi pentru ei cartea «Dumnezeu vorbeşte copiilor săi», care a fost perfectă pentru vârsta lor. Am voit să împart cu dv. această experienţă care ne-a încărcat bateriile pentru o perioadă. I-am propus soţului acest lucru, pentru că în adolescenţă şi apoi în studenţie am participat cu grupul de tineri la astfel de zile de rugăciune, el fiind scoutist, iar eu în Acţiunea Catolică. Recomand familiilor un astfel de exerciţiu, poate o să fie mai greu la început, dar, curaj, Dumnezeu dă har. Vreau să mulţumim şi echipei de la Editura «Presa Bună», ERCIS Media şi ERCIS FM pentru tot ceea ce face pentru noi, avem totul de-a gata: meditaţii şi emisiuni din ce în ce mai frumoase şi diverse. Mulţumim preoţilor care se ostenesc să facă meditaţii aşa frumoase în broşura «De la răsărit până la apus», nu aş avea cum să nominalizez pe cineva, toate au bogăţia lor. Felicitări!"

Vă mulţumim pentru cele împărtăşite şi, cu siguranţă, aţi adus un impuls şi o încurajare preoţilor care au scris meditaţiile şi tuturor celor care trudesc în editură ori la transmisiunile video şi radio. Vă felicităm pentru că aţi reuşit să vă reculegeţi împreună cu întreaga familie şi sperăm ca tot mai multe familii să vă urmeze exemplul!

• A. (e-mail). "Sunt căsătorit cu o femeie adorabilă şi bună, poate prea bună din punctul meu de vedere. Amândoi suntem la pensie de puţin timp şi doresc să primesc un răspuns în revistă, prin care să-mi spuneţi ce părere aveţi despre activismul soţiei. Nu vreau să primesc un răspuns în care să-i demonstrez că am sau nu dreptate, dar vreau să-mi spuneţi dacă soţia procedează tocmai bine când aproape toată ziua este plecată de acasă, motivând că trebuie să facă fapte bune. Ea a fost cadru medical şi crede că până moare trebuie să facă acelaşi lucru, să ajute pe toată lumea. Dimineaţa merge la biserică şi uită să mai vină acasă, motivând că a fost la azilul «x» să ajute bătrânii; a fost la bătrâna «y», pentru că nu are pe nimeni; a rămas un pic la biserică să ajute la curăţenie etc. Şi aşa umblă în tot Bucureştiul, că doar trebuie să ajute, neglijându-şi familia!"

Am citit cu atenţie mesajul dv. şi într-adevăr nu avem cum să ştim dacă aveţi sau nu dreptate. Cel mai corect este atunci când se ascultă ambele părţi. Până atunci, noi am găsit un posibil răspuns pentru dv. în cartea "Iubirea nu greşeşte niciodată. Trăind credinţa catolică în zilele noastre" (cartea este în limba engleză), de ep. Donald Hying, Ed. "Ignatius", San Francisco: "Cu adevărat, noi, creştinii, suntem parcă cumva «programaţi» să spunem «da» la tot ceea ce oamenii ne cer să facem pentru ei şi putem ajunge să ne simţim vinovaţi când spunem «nu», dar ştim în adâncul nostru că este imposibil de susţinut un «da» constant. Provocarea este, aşadar, de a discerne voinţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, analizând relaţiile şi responsabilităţile noastre, de a asculta vocea lui Dumnezeu în rugăciune şi de a răspunde cât mai generos situaţiilor noi şi neaşteptate de slujire, dar nu în detrimentul angajamentelor şi priorităţilor noastre fundamentale. De exemplu, ar fi greşit să petrec atât de mult timp ca voluntar în parohie, încât să nu fiu niciodată acasă cu familia mea; sau să petrec atât de mult timp lucrând, încât să nu am niciodată timp să mă rog sau să mă odihnesc".