Interviu cu sora Lenuţa Băcăoanu, de Alexandra Măriuţ

La sfârşitul lunii iulie s-au împlinit 30 de ani de când sora Lenuţa Băcăoanu slujeşte la Editura "Presa Bună". Cu această ocazie, a avut bunăvoinţa să răspundă la câteva întrebări.

- Cum aţi simţit chemarea de a-l urma pe Domnul în viaţa consacrată?

M-am născut şi am crescut într-o perioadă grea, în care nu prea aveai cum să-ţi împlineşti visurile. Nu am crezut niciodată că o să fiu soră, cu toate că acest gând mă urmărea de mult timp. Eram o tânără cu un comportament specific vârstei, pentru că am participat la hora satului, discotecă, nunţi, aniversări şi îmi plăcea să mă îmbrac elegant. Această dorinţă lăuntrică de a răspunde chemării lui Isus a devenit certitudine în ziua de 1 mai 1990 când am venit la Iaşi la consacrarea episcopală a PS Petru Gherghel. Atunci a început totul şi din acea zi eram sigură că trebuie să mă fac soră şi, cu toate că nu ştiam că există diverse congregaţii, am insistat la parohul din sat din acea vreme, pr. Ioan Lucaci, de fericită amintire, mărturisindu-i că vreau să intru în Institutul Diecezan "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot". Vocaţia la viaţa consacrată nu este un lucru întâmplător. Dumnezeu ne surprinde mereu şi lucrează în noi atunci când suntem disponibili. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, pot spune că nimeni nu cunoaşte mai bine sufletul omului ca Dumnezeu. El mi-a aşternut pe cale semne care să mă poarte către această sfântă vocaţie. De asemenea, sunt sigură că rădăcinile s-au înfipt în sufletul meu din fragedă copilărie, când educaţia religioasă şi rugăciunea erau prioritare în familie. Erau perioade când ne rugam zilnic împreună Sfântul Rozariu, iar rugăciunile erau spuse în mod constant dimineaţa, seara sau la masă.

- Ce ne puteţi povesti despre începutul activităţii la Editura "Presa Bună"?

Eram în perioada noviciatului când am fost trimisă la Episcopie pentru a ajuta la distribuirea ziarului "Lumina creştinului". Nu mai văzusem până atunci un astfel de ziar; maşină de scris electrică sau calculatoare nici atât! Am venit pentru câteva ore şi am rămas 30 de ani. Îmi aduc aminte că era la sfârşitul lunii iulie 1991 şi împreună cu sr. Felicia Dancă am început să facem colete cu ziarul din luna iunie pentru a le trimite în parohii. Deoarece eram în întârziere cu editarea ziarului, după ce am terminat cu distribuirea, am început să învăţăm tastarea oarbă. Pr. Isidor Chinez, responsabil pe atunci la "Presa Bună", avea o dexteritate la scris că nu-i vedeai degetele. Nu am reuşit niciodată să-l ajung, dar important este că am învăţat. La început niciunul dintre noi nu era deprins cu munca de editură. După aproximativ 15 luni, adică în toamna anului 1992, a preluat munca de redactor coordonator pr. Cornel Cadar cu care am colaborat aproape trei decenii, până când Domnul l-a chemat în împărăţia sa. Drumul a fost sinuos, nimeni nu avea cunoştinţe în domeniul informaticii şi cum ar fi trebuit salvate textele dactilografiate, cu atât mai mult cu cât ne lipseau experienţa şi pregătirea necesare pentru astfel de activităţi.

- Ce are special această activitate de a vă dedica scrierilor religioase şi răspândirii cuvântului scris? Ce bucurii şi ce provocări întâmpinaţi?

Este o muncă, dar mai mult o slujire care mă motivează şi îmi umple viaţa de bucurie. Apoi, m-am simţit direct implicată în renaşterea spirituală a revistei "Lumina creştinului" şi a credincioşilor după mai bine de 40 de ani de regim ateu. Oricât de greu a fost, întotdeauna am dat un sens oricărei poveri. Venind din medii diferite şi luând totul de la zero, aceşti ani la "Presa Bună" au fost o adevărată şcoală, chiar o universitate unde am învăţat toate etapele care dau viaţă unei publicaţii. Diversitatea acestui apostolat, câteodată din greu în şi mai greu, m-a făcut să lupt în a înfrunta orice ispită de abandon. Atunci când vezi că lucrurile nu-ţi ies aşa cum ţi-ai fi dorit, că eşti în faza incipientă şi după 10-12 ore de muncă asiduă s-a pierdut totul - pentru că aşa cum am spus anterior, nu ştiam cum trebuie salvate textele sau de multe ori se întrerupea curentul şi nenumărate ore de muncă nu se mai salvau nicăieri - toate acestea îţi lăsau un gust nu tocmai plăcut. Sunt multe de expus, dar aici am făcut o mică sinteză a ceea ce am trăit de-a lungul anilor.

- Cum vedeţi domeniul comunicaţiilor sociale astăzi, de la presa scrisă până la spaţiul digital, care poate fi, de asemenea, un mijloc de transmitere a evangheliei?

E normal să fie diferit. Munca acum este de neegalat, pentru că a luat amploare numărul publicaţiilor, şi este incomparabilă din punct de vedere tehnic. Toate aceste descoperiri pot fi considerate un dar de la Dumnezeu şi un rezultat al căutării omului. Dacă la început făceam totul manual, de la dactilografiere până la tehnoredactare, astăzi este totul digital. Ca să găsim o fotografie potrivită pentru un articol, răsfoiam zeci de reviste şi totul (text şi fotografie) era lipit pe o machetă. Lipiciul trebuia să fie întins bine şi nu prea mult ca să poţi interveni dacă era cazul. În caz contrar, pierdeai textul şi cel mai grav era să pierzi fotografia. Din păcate, astăzi suntem bombardaţi cu tot felul de mesaje din ce în ce mai atrăgătoare şi de multe ori e greu de selectat acele informaţii care ne umplu sufletul de Dumnezeu de acelea care ne golesc în interior. Mulţi dintre cei care ascultă sau vizionează ceva fără un discernământ profund se aleg cu răni în suflet, motivând că sunt liberi în preferinţe, iar atunci când alegem fără Dumnezeu, devenim robi ai libertăţii noastre.

- Aţi fost aleasă pentru două mandate ca superioară generală a Institutului "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot"...

Au fost două misiuni grele în perioada 2009-2017, dar, dacă nu eram ajutată, nu puteam face faţă multitudinilor de provocări. În viaţa consacrată niciodată nu suntem singuri, nu lucrăm singuri, ci în echipă. În redacţie lucrăm pe calculatoare puse în reţea, aşa este şi aşa trebuie să fie şi în viaţa de mănăstire, să fim conectate una cu cealaltă şi împreună la Cristos, Marele Preot. Sunt convinsă că Dumnezeu este cel care face totul, noi trebuie să fim doar disponibile.

- În cadrul ultimului capitul general aţi fost aleasă ca vicară generală. Pe ce îşi doreşte să se axeze noua conducere a Institutului?

Rolul unei conduceri, în primul rând, este cel de slujire, ce e drept un pic mai mare, iar responsabilitatea este şi mai mare. Dar, cum spuneam mai sus, Dumnezeu este forţa noastră. În capitulul de anul acesta având tema "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22,27), Institutul "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot" doreşte să se axeze în continuare pe slujire autentică şi disponibilă, pentru a pune în practică îndemnul Papei Francisc care ne spune: "Trebuie să slujim mereu, nu ocazional". Parafrazându-l pe Sfântul Părinte, aş adăuga: trebuie să iubim mereu şi dezinteresat şi numai aşa Duhul Sfânt va însoţi toate proiectele pe care le avem pentru următorii patru ani.

- Ce mesaj aţi dori să transmiteţi pentru tinerele care simt chemarea spre viaţa consacrată? De ce să aleagă Institutul "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot"?

Bineînţeles că mi-ar plăcea să fie noi candidate în institutul nostru, dar mai mult aş încuraja orice tânără să aibă încredere în ceea ce simte, să se abandoneze cu totul în a face voinţa lui Dumnezeu şi i-aş recomanda spre meditare textul din 1Cor 7,32-35. Iar eu, pentru chemarea gratuită pe care am primit-o din partea lui Dumnezeu, mi-am ales ca moto textul care mă face să exclam mereu: "Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?" (Ps 116,12).