de pr. Iulian Faraoanu
Epoca Macabeilor se înscrie în şirul de perioade de criză traversate în mod constant de Israel. Ieşirea din criză e pusă pe seama lui Dumnezeu care nu uită niciodată de poporul său.
După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.C.), imperiul s-a destrămat şi a fost împărţit între generalii săi. Partea de sud a imperiului său a revenit ptolemeilor şi seleucizilor, cei care îşi aveau centrul de putere în Siria. Seleucizii, după ce au cucerit Palestina la începutul secolului al II-lea î.C., au încercat să impună cultura greacă într-o formă sistematică şi destul de agresivă. Antioh al IV-lea Epifanul, sub pretextul civilizării, a profanat templul din Ierusalim prin gestul întronării unei statui a lui Zeus din Olimp (167). În acelaşi timp, regele seleucid a interzis citirea Torei, celebrarea sabatului, precum şi tăierea împrejur, considerată o mutilare în concepţia grecilor.
Care ar fi aspectele de criză? Dincolo de asuprirea exercitată în mod mai brutal, dincolo de impozitele şi birurile impuse, acţiunea lui Antioh al IV-lea atenta în mod direct la nucleul fundamental al religiei ebraice şi tindea să elimine elementele identitare esenţiale. Interzicerea celebrării sabatului limita în mod grav activitatea cultului. Oprirea circumciziei coincidea cu negarea semnului de apartenenţă la poporul alianţei. Iar interdicţia privitoare la citirea şi studierea Torei însemna practic sfârşitul religiei evreieşti.
Măsurile represive nu puteau rămâne fără reacţie. De aceea, persecuţia lui Antioh şi opera de elenizare vor întâlni opoziţia celor mai tradiţionalişti, aşa-numitele grupuri de "hassidim" (pioşi). Mai apoi, va fi o rezistenţă mai activă, organizată de către fraţii Macabei, motivată mai ales de zelul pentru Lege. Iuda Macabeul, în anul 164 î.C, a reuşit să scuture jugul seleucid în ciuda diferenţei de forţă faţă de asupritori. Cetele de răsculaţi au hărţuit armata seleucizilor şi au reuşit să ocupe Ierusalimul. Iuda a decretat reluarea cultului şi a consacrat din nou Templul profanat. Sărbătoarea Hanukkah celebrează şi azi consacrarea solemnă a Templului, făcută de Iuda pe 25 Kislew (noiembrie - decembrie). După Iuda, fratele său Ionatan Macabeul (160-143), pe lângă conducerea ţării, va prelua şi funcţia de Mare Preot, deşi nu provenea din descendenţa lui Sadoq. Ultimul macabeu a fost Simon (143-134). Perioada dinastiei Macabeilor (164-134) a reprezentat un succes în lupta pentru independenţă şi a inaugurat o eră de libertate în exercitarea religiei.
Ce învăţături ne pot transmite evenimentele petrecute în epoca Macabeilor? O primă învăţătură ar fi curajul mărturisirii, chiar şi atunci când lucrurile par să fie prea apăsătoare şi fără soluţionare. Curajul în mărturie este o dimensiune a vieţii creştine cu potenţial de dezvoltare în timpurile noastre. Uneori pare că frica pune stăpânire asupra vieţii. Fraţii Macabei ne îndeamnă la fapte şi acţiuni concrete de mărturisire a credinţei şi fidelităţii noastre. În acelaşi timp, ne invită la mai mult zel pentru cele spirituale şi la implicare pentru a schimba lumea. Dumnezeu poate transforma istoria şi societatea, dar o face prin intermediul nostru.
A doua învăţătură priveşte reafirmarea unor elementele esenţiale ale identităţii creştine trăite cu zel în existenţa de zi cu zi. Într-o lume dispersată în informaţii, acţiuni şi idei, se impune să recuperăm rădăcinile creştinismului după modelul Macabeilor: cultul duminical, Botezul şi evanghelia. Duminica să fie cu adevărat ziua Domnului, timp de odihnă şi memorial al eliberării de sub robia păcatului în Cristos Isus. Botezul să fie redescoperit drept sacrament privilegiat al relaţiei personale cu Tatăl, Fiul Învăţătorul şi Duhul Sfânt. Iar evanghelia să fie mereu cuvântul viu, plin de putere şi dătător de libertate şi mântuire.
