pagină realizată de pr. Felician Tiba
Totul a început în acea seară când el a întârziat acasă. Nici ajutorul pe care l-a dat colegului său de muncă la turnarea unei plăci de beton pentru un garaj, nici telefonul care i s-a descărcat, neputându-mă astfel anunţa că întârzie, nimic din toate acestea nu au contat atunci când m-am decis să-l întreb cu privire la viaţa noastră de familie.
"Mă mai iubeşti sau nu? Îţi mai pasă de familia noastră sau nu? Tu ştii că niciunul dintre copii nu are rechizite pentru şcoală, nu are hainele necesare şi nu ştie când pleci şi când vii? Mă întreabă şi pe mine lumea ce mai ştiu de tine, că nu te mai vede alături de mine. La biserică nu mai mergem împreună; într-un parc, nu; la o cină, nu; în concediu, nu. Ce fel de soţ eşti tu dacă eu trebuie să insist pentru toate acestea? Şi dacă ieşim vreodată, mi-e şi ruşine să spun că eşti soţul meu: nu ştii să te îmbraci, nu ştii să vorbeşti, nu ştii să fii respectuos cu cei din jur, nu ştii să mănânci la un restaurant, nu ştii nimic!
Ce i-ai spus ultima dată colegului tău de muncă, astfel încât nu mai încapi de mine? Că eu sunt cea care nu înţelege? Tot eu? Eu care le fac pe toate în casa aceasta, tot eu nu înţeleg? Tu ştii dacă mai avem ulei sau făină sau butelia plină? Tu ştii doar să ai mâncare în faţă şi atât, dar cum ajunge în faţa ta, nici nu te interesează! Îmi ajunge cât am îndurat. Te-am tolerat mereu, te-am mascat în faţa copiilor, te-am scuzat în faţa prietenilor, te-am ascuns faţă de părinţi. Cât mai trebuie să fac toate acestea?
Te scuzi mereu că mergi la muncă şi că aduci bani acasă. Nu e destul, dragul meu, nu e destul! Copiii trebuie să te vadă prezent în viaţa lor, trebuie să-i asculţi, să le dai sfaturi, să le stai alături. Mergi şi tu măcar o dată la şcoală, să vezi şi tu cum învaţă, să vezi dacă profesorii sunt mulţumiţi de ei. Sunt copiii noştri, nu doar ai mei! Să mă scoţi şi tu la mare sau la munte, aşa cum merg multe dintre prietenele mele cu soţii, oare când se va întâmpla minunea?"
Între timp, soţul era copleşit de avalanşa mea de revendicări, aşa încât nici nu realizasem că nu i-am dat dreptul la replică. Mă privea profund şi pierdut. Privirea lui trecea prin mine şi se oprea pe un perete din spatele meu. Ar fi vrut să se apere, dar tehnica mea mergea pe "atac continuu", "foc după foc". Mă gândeam că, dacă îi las o secundă timp liber, îşi va găsi argumentele necesare şi mă va contracara, tocmai de aceea i-am spus tot ceea ce am avut pe suflet. Aşa, măcar m-am descărcat!
El însă continua să privească în gol, departe în spatele meu, ceea ce m-a deranjat, pentru că nici măcar nu mă lua în seamă. Într-un moment de inspiraţie m-am întors să văd unde se uită. Atunci mi-a sărit în ochi crucea Era crucea de la căsătoria noastră. Se afla chiar deasupra patului din dormitorul nostru. Nu doream să audă şi copiii conversaţia noastră, de aceea ne retrăsesem în dormitor.
Privea crucea de la căsătorie şi cine ştie ce era în acel moment în mintea lui, ce gândea despre mine, despre cele spuse, despre proiectele lui de viitor cu mine, despre familia noastră, doar el poate şti! Cert e că într-un moment de lumină, privind la rândul meu crucea, mi-am zis: "Eu sunt mai bună decât el dacă sunt atât de dură? Nu cumva el, tăcând, îmi dă o lecţie? Şi am tăcut şi eu!" Iar de atunci viaţa noastră de familie, de când am învăţat să tac, s-a schimbat cu totul... (Dorina)
