Oare de câte ori nu ne-am aflat şi noi în rolul celui căruia îi place să-i critice pe alţii, să-i judece şi să-i apostrofeze, să-i "pună la punct" pentru derapajele lor de la ceea ce majoritatea consideră a fi normal sau în concordanţă cu regula, cu legea locului, cu adevărul şi dreptatea împărtăşită de membrii comunităţii!
În vremurile lui Isus erau frecvente conflictele cu moraliştii vremii, dar oare azi nu sunt la fel de numeroşi cei care se uită mai mult la alţii decât la propria persoană? Stă în firea omului să se uite la celălalt, să compare, să evalueze, să judece şi apoi să tragă concluzii cu privire la cum şi ce face aproapele. Moralistul se crede etalon, el judecă apropiaţii şi împrejurările în raport cu credinţele, standardele şi filtrele lui cognitive influenţate de experienţele de viaţă, de valorile morale şi de etosul comunităţii în care a crescut, s-a format şi a devenit, în timp, responsabil în raport cu judecăţile sale.
Spre exemplu, atunci când mergi în altă comunitate şi participi la Liturghie sau la alte evenimente religioase, se întâmplă să ieşi în evidenţă cu ceva: răspunzi nepotrivit la ceremonialul liturgic, ajungi prea târziu şi nu ştii unde şi cum să te poziţionezi în raport cu ceilalţi de-ai locului, nu vorbeşti limba localnicilor la "dăruiţi-vă pacea", nu respecţi ritualul locului în diverse momente liturgice (pentru că nu-l cunoşti!), nu contribui "vizibil" la colecta Liturghiei de duminică, pari dezorientat atunci când toţi consideră că trebuie să fii solemn etc.
Evident că nu totdeauna aceste aspecte particulare sunt definitorii în trăirea noastră creştină, dar ele ne influenţează percepţia şi raportarea la celălalt. Unii fac din asta un subiect de discuţie şi analiză, care le alimentează "instinctul vital" (adică suferă dacă nu se exteriorizează), în sensul în care, dacă nu le spun şi altora ceea ce au văzut sau au experimentat la Liturghie cu diverse persoane, nu se simt bine, nu se simt satisfăcute în "corectitudinea" şi "moralitatea" lor (altfel spus, de ce unii au făcut altfel decât mine sau au reacţionat cu totul altfel decât mă aşteptam? - ceea ce naşte discuţii, analize, interpretări de tipul "a fost bine", "a fost rău", "de unde vine?", "de ce nu ştie?" etc.).
În limbajul popular comun există expresia "radio şanţ", cunoscută de foarte mulţi ca fiind sursa inepuizabilă de subiecte de cancan şi de terapii neconvenţionale pentru cei care nu pot dormi noaptea de grija altora. Şi, uite aşa, iar îmi amintesc de copilăria mea (de altfel, una foarte fericită şi plină de învăţăminte) în care, mai ales vara, duminică de duminică, aproape pe fiecare străduţă se adunau grupuri şi dezbăteau intens problemele satului. Cele mai multe subiecte erau din zona "ce-a mai fost, ce s-a mai anunţat sau ce s-a mai văzut" la slujba mare din duminica respectivă (N.B. "slujba mare" era denumirea locală pentru sfânta Liturghie solemnă de duminică, specifică fiecărei comunităţi cu majoritate catolică).
În loc de concluzie, aş vrea să spun că, uneori, avem tendinţa de a ne considera etalonul în raport cu care îi judecăm sau îi criticăm pe ceilalţi, inclusiv la momente liturgice sau care au legătură strânsă cu viaţa Bisericii. Totuşi, stând strâmb şi judecând drept, oare suntem cei mai îndreptăţiţi să ne judecăm aproapele, indiferent de situaţie sau de contextul în care ne aflăm? Ce-ar fi să începem să ne judecăm pe noi înainte de toate!? Nu de alta, dar altfel cum am putea... merge şi trăi în pace?!
