Cum ar putea fi uitate acele tabere de elevi care se făceau în perioada comunistă în timpul verii? Poate nu ar strica să se mai facă şi acum, dar... nu e treaba mea.
Erau ocazii în care copilul să stea departe de familie, împreună cu alţi copii, dar de fiecare dată într-o organizare aproape militară, cu o disciplină de fier, cu un program foarte bine pus la punct şi cu nişte profesori pe care nu ai cum să-i uiţi.
Şi, pentru că eram un copil cât de cât isteţ, în prima mea vacanţă de vară, după clasa a V-a, mi-a surâs şi mie şansa să merg în tabără. Eram împreună cu alţi colegi, dar şi cu mulţi copii care proveneau din alte localităţi şi chiar din alte judeţe.
În fiecare dimineaţă, după ce se dădea deşteptarea, trebuia să ne prezentăm fără nicio excepţie undeva unde era arborat un drapel, iar acolo, pe localităţi, să ne aliniem; apoi unul dintre noi, de serviciu în ziua respectivă, mergea la un microfon ca să dea tonul imnului naţional.
Într-o zi mi-a venit şi mie rândul. Cum eram şi ministrant în sat la mine, fără să mă gândesc prea mult, natural şi plin de naivitate, în loc să dau tonul imnului naţional am spus: "Tatăl nostru..." Aşa eram obişnuit de mic. Eu aşa ştiam: că, după ce te trezeşti, dimineaţa, te speli pe faţă şi apoi te rogi. Închipuiţi-vă că, fără să se aştepte la "boacăna" mea, până au realizat profesorii care ne însoţeau ce am făcut, întregul grup de copii a recitat "Tatăl nostru"! Oricum nu mai putea să-i oprească nimeni!
Iar de atunci, mai mulţi prieteni, când ne întâlneam dimineaţa, nu mai salutau, ci pur şi simplu îmi spuneau: "Tatăl nostru"! Aşa mi-a rămas porecla pe tot parcursul acelei tabere. Dar mie mi-a plăcut! (Claudiu)
