Această zi, celebrată la 2 februarie, în sărbătoarea Întâmpinării Domnului, înseamnă sărbătorirea frumuseţii Bisericii lui Isus Cristos în lumina diferitelor carisme întrupate în aceşti fii şi fiice ale Bisericii - persoanele consacrate.
Carismele sunt născute din Duhul lui Dumnezeu, iar pe noi, cei în care se întrupează, Duhul ne conduce să vedem şi să ne confruntăm şi cu provocările care ne stau înainte. Duhul vrea ca noi să ştim încotro conduce Biserica; inspiraţiile sale trec prin noi, iar el nu încetează să ne atragă spre desăvârşirea chemării adresate Bisericii şi în Biserică.
În ciuda dificultăţilor pe care le întâmpină, a lipsei de vocaţii, a abandonurilor, viaţa consacrată rămâne o realitate fără de care Biserica nu ar fi ceea ce este. De la început, Duhul Sfânt a chemat bărbaţi şi femei la alegeri radicale, exclusive şi fără compromisuri, în vederea unirii cu Dumnezeu - semne escatologice ale vieţii viitoare. Persoanele consacrate, în diferite moduri şi carisme, sunt chemate să fie în lume imaginea iubirii Tatălui, manifestată prin Fiul, care, în totală ascultare, sărac şi cast, i-a iubit "pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1b). Cei care se lasă iubiţi trăiesc iubirea şi o împărtăşesc celorlalţi.
Viaţa consacrată nu este primordial acţiune caritativă, ci mod de a fi: "Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu" (Ct 6,3a); "eu în ei şi tu în mine" (In 17,23a).
Biserica noastră locală se bucură "ca o mamă ce se bucură de copii" (Ps 113,9b), de fiii şi fiicele sale consacrate, aşezaţi înlăuntrul ei (cf. Ps 113,9a), aşezaţi în fiinţa şi identitatea ei de mamă. Prezentul vieţii consacrate pare să fie asemenea iernii în care viaţa stă pe loc, însă Duhul Sfânt lucrează. El pregăteşte consacrarea noilor generaţii tinere, a formelor lor de consacrare. Biserica este chemată să primească inspiraţiile Duhului Sfânt şi să asculte de ele, iar persoanele consacrate sunt, prin excelenţă, vasul ales (cf. Fap 9,15) în care această dimensiune profetică este revărsată şi trăită.
Viaţa consacrată va avea mereu un viitor şi nu va muri atâta timp cât Cristos va rămâne unicul motiv al existenţei noastre, iar noi, consacraţi lui din iubire.
