Într-o lume impregnată de aşa-numita cultură ştiinţifică, cea mai mare şi mai apăsătoare teamă este aceea că lucrurile pot ajunge în situaţia că energiile emergente, controlabile până la un punct, pot ajunge pe mâinile unor oameni necontrolabili. Şi de aici, dezastrul... Căci, unde nu-i religie şi morală, nu-i nici autocontrol...
Langdon Gilkey, un teolog protestant american cu orientare ecumenică, scria în urmă cu ceva ani: "Noile şi vastele puteri ale ştiinţei, în cele din urmă, nu reduc credinţa şi angajarea religioasă la statutul de irelevante; le fac mai necesare ca oricând. Ba chiar indică a fi de extremă importanţă înţelegerea şi folosirea celor mai profunde simboluri ca expresie a problemelor reale şi a posibilităţilor realistice ale destinului uman, simbolurile a tot ce înseamnă posibilităţile şi natura omului înţeles ca imagine a lui Dumnezeu, dar căzută din har; ale dreptăţii, milostivirii şi promisiunilor lui Dumnezeu. De fapt, numai în aceşti termeni misterul, riscul şi speranţele destinului unei culturi ştiinţifice pot fi înţelese şi susţinute".
Pe de altă parte, Andrew M. Greeley, un preot romano-catolic american, sociolog, jurnalist şi nuvelist, susţine că: "liberalismul, evoluţionismul, socialismul şi istoricismul, dacă s-au constituit în rivali impetuoşi şi tenaci ai religiei, au ajuns să o facă într-o manieră din ce în ce mai nefericită şi ineficientă".
Iată de ce a încredinţa viitorul omenirii în mâinile lui Dumnezeu nu este o abandonare a progresului ştiinţific, ci o ancorare înţeleaptă...
