Am văzut în numărul trecut că vizitele pastorale ale episcopului Anton Durcovici au reprezentat principala măsură de apărare a credincioşilor catolici în faţa furtunii comuniste. Acest fapt l-a recunoscut şi Securitatea, care scria că "vizita episcopului Durcovici Anton în satele catolice din judeţul Bacău şi predicile ţinute de el au avut drept scop de a arăta maselor că Guvernul caută prin diferite mijloace să lovească în Biserica Catolică şi să le agite împotriva actualei forme de stat".

Pe lângă vizite, au existat unele măsuri la nivelul Conferinţei Episcopale Române, în şedinţele din anii 1948-1949. Astfel, în februarie 1948, în cadrul şedinţei de la Arhiepiscopia de Bucureşti la care au participat episcopii romano- şi greco-catolici din România, s-au discutat articolele din noua Constituţie a Republicii Populare Române care se refereau la şcolile catolice. "Episcopii nu erau de acord cu acel articol care spunea că nicio confesiune nu are dreptul de a înfiinţa sau de a conduce şcoli de învăţământ public, de orice grad". Ca rezultat, guvernului României i-a fost adresat un memoriu, în care episcopii cereau menţinerea conducerii şcolilor catolice de către Biserică.

În cadrul şedinţei Conferinţei Episcopilor Catolici din România din iulie 1948, pe lângă condamnarea denunţării unilaterale a Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun din partea autorităţilor comuniste, la 19 iulie acelaşi an, episcopii Anton Durcovici şi János Scheffler au fost desemnaţi să examineze situaţia acelor credincioşi catolici care s-au înscris în Partidul Comunist şi a acelora care doreau să se înscrie. S-a decis că nu se poate da un răspuns general la această problemă, ci trebuie examinat fiecare caz în parte, "ţinând seama de primejdia pentru credinţa religioasă din partea partidului comunist". Totuşi, la 27 octombrie 1948, episcopul Anton Durcovici a emis circulara nr. 6/1948, prin care le amintea tuturor că un creştin autentic nu poate fi, în acelaşi timp, un adevărat comunist, întrucât cele două învăţături sunt total contrare - idee preluată din Enciclica "Quadragesimo anno" a papei Pius al XI-lea. Textul acestei circulare trebuia să fie citit în fiecare parohie în ziua de 7 noiembrie 1948. Punctul 4 prevedea expres că "orice catolic, de orice rit, este ipso facto excomunicat dacă ia parte la vreo adunare sau consfătuire cu scopul de a unelti pentru lepădarea de Biserica Catolică. Dezlegarea de la această excomunicare este rezervată Nouă sau Locţiitorului Nostru".

La sfârşitul lunii noiembrie 1948, într-o altă şedinţă, episcopii Cisar, Márton şi Durcovici au discutat asistenţa greco-catolicilor care nu au trecut la ortodoxie ori doreau să se întoarcă la credinţa catolică. S-a stabilit că orice preot catolic poate da, în ritul său, această asistenţă şi că atât preoţii, cât şi credincioşii rămaşi greco-catolici pot asista la Liturghiile din oricare biserică catolică.

În acelaşi sens al opoziţiei faţă de regimul comunist, în şedinţa Conferinţei Episcopale de la sfârşitul lunii februarie 1949, episcopii Anton Durcovici şi Márton Áron, singurii rămaşi în libertate, au decis să renunţe la salarizarea preoţilor pentru a-şi asigura libertatea în transferurile acestora. Un alt motiv al renunţării era şi diferenţa dintre salariile preoţilor din centrele episcopale şi cei din parohii. Decizia a fost reiterată de cei doi episcopi şi în cadrul conferinţei de la mijlocul lunii aprilie 1949. La 5 şi 29 aprilie, episcopul Durcovici a trimis două circulare preoţilor Diecezei de Iaşi, cerându-le să nu primească salariul de la stat, iar dacă l-au primit, să depună respectiva sumă în contul Ministerului Cultelor.

Se înţelege că aceste acţiuni nu puteau rămâne nepedepsite de autorităţi, astfel că la 21 iunie 1949 a fost arestat Márton Áron, iar la 26 iunie şi Anton Durcovici.