Interviu cu pr. Isidor Iacovici, de pr. Adrian Blăjuţă

În prag de sărbători, pr. Isidor Iacovici, care se îngrijeşte de mai mulţi ani de comunitatea romano-catolicilor din Roma şi împlineşte mai multe misiuni în Cetatea Eternă, a avut amabilitatea să ne ofere un interviu.

- De 16 ani sunteţi capelan la Roma, unde vă îngrijiţi de romano-catolicii români. Cum de aţi ajuns acolo?

În 18 martie 2004, pe când eram paroh la Parohia "Sfânta Tereza a Pruncului Isus" din Iaşi, PS Petru Gherghel, pe atunci episcop titular de Iaşi, mi-a făcut cunoscută intenţia de a mă trimite la Roma pentru a mă ocupa de pastoraţia creştinilor catolici latini din Cetate şi împrejurimi. La 27 iunie acelaşi an, am celebrat prima Sfântă Liturghie împreună cu comunitatea română, în Biserica "Santa Maria in Portico in Campitelli".

- Care este misiunea dv. La Roma şi care ar fi diferenţele trăirii credinţei în comunitatea pe care o păstoriţi acum faţă de cele din România?

La Roma, comunitatea noastră era deja constituită prin grija Mons. Anton Lucaci, responsabil al românilor catolici latini din Italia. De la început, intenţia mea a fost să identific zonele unde locuiesc creştinii noştri, pentru a deschide şi alte puncte de întâlnire pentru rugăciune. Pe 28 noiembrie 2004, în sărbătoarea Cristos, Regele Universului, am celebrat Sfânta Liturghie în Biserica "Santa Maria Causa Nostrae Laetitiae", iar următoarea duminică, prima din Advent, am celebrat la Ladispoli, o localitatea de lângă Roma. La Roma nu putem vorbi de o parohie teritorială aşa cum suntem obişnuiţi. În acest context te poţi pierde foarte uşor în anonimat. La bisericile de aici, unii creştini vin de la zeci de km pentru a participa la Sfânta Liturghie şi la sacramente. Îndrăznesc să spun că toţi cei care vin la biserică au, într-adevăr, credinţă.

- Care sunt provocările pe care le au românii de aici de înfruntat?

Au plecat de acasă în căutarea unui loc de muncă mai bun care să asigure familiei un trai decent. Unii l-au găsit, alţii întâmpină destule dificultăţi; nu întotdeauna planul de acasă devine realitate aici. Ceea ce apreciez mult este grija lor pentru familie, pentru cei rămaşi acasă şi, în chip special, efortul pe care îl fac de a-şi păstra credinţa şi legătura cu Biserica.

- Pe lângă activitatea pastorală, sunteţi postulatorul cauzei de beatificare/canonizare a episcopului martir Anton Durcovici. La doi ani de la beatificarea sa, aţi susţinut lucrarea de doctorat în teologie la Roma - desigur, tot referitoare la Fericitul Anton Durcovici. Cum de aţi dorit să susţineţi un doctorat la o vârstă la care pentru mulţi nu mai sunt astfel de preocupări?

La doi ani de la sosirea mea la Roma şi de activitate pastorală intensă, Mons. Gherghel, în luna mai 2006, m-a chemat în biroul personal de la Episcopia din Iaşi, sugerându-mi atunci ca, în paralel cu misiunea pastorală, să mă orientez spre o facultate de teologie pentru studii superioare, oferindu-mi şi binecuvântarea necesară. Când a trebuit să aleg tema pentru lucrarea de licenţă la Institutul de Spiritualitate "Teresianum", gândul mi s-a îndreptat spre episcopul martir Anton Durcovici. După obţinerea licenţei în 2008, am fost numit postulator al cauzei de beatificare. A fost o muncă migăloasă, cu multe necunoscute, dar m-am bucurat de ajutorul multor specialişti cu suflet mare, care m-au încurajat şi m-au ajutat efectiv. Episcopul Durcovici îi ştie şi-i va răsplăti, eu le mulţumesc din suflet. După marea sărbătoare a beatificării din 17 mai 2014 de la Iaşi, am reluat studiul pentru lucrarea de doctorat, pe care am susţinut-o la data de 20 mai 2016, la "Teresianum", cu titlul "Episcopul Anton Durcovici (1888-1951), martor al lui Cristos. Mărturia până la martiriu în timpul comunismului din România".

Dacă cineva m-ar fi întrebat la începutul anului 2004 dacă m-aş înscrie la o facultate, aş fi răspuns scurt: Departe de mine acest gând! Eram implicat în pastoraţie la Iaşi, la "Sfânta Tereza", şi îmi plăcea mult ceea ce făceam. Sunt născut în anul 1958 şi exact la împlinirea vârstei de 58 de ani susţineam lucrarea de doctorat. Planurile Domnului cu noi toţi sunt necunoscute şi nebănuite. Dacă suntem deschişi în faţa Domnului şi dispuşi la un efort în plus, aceste planuri devin realitate în viaţa noastră. Pot spune că în primii doi ani de şedere la Roma, 2004-2006, pentru a lua decizia de a studia, am fost "provocat" şi de preoţii noştri studenţi pe atunci - ştiu ei cine sunt - şi mi-am zis: dacă ei reuşesc, eu de ce n-aş reuşi?

- Fiind reprezentant al preoţilor implicaţi în pastoraţia migranţilor şi a comunităţilor etnice, aţi fost reconfirmat, la 21 octombrie, ca membru în Consiliul prezbiteral al Diecezei de Roma pentru perioada 2020-2024. Ce presupune o astfel de misiune?

Este o mare onoare pentru mine şi pentru cei pe care-i reprezint să fac parte din acest consiliu. Din cei peste 80 de membri, unul este străin şi acest străin e român şi acest român sunt eu. Prima numire mi-a făcut-o direct cardinalul Angelo De Donatis, vicarul general al Papei Francisc pentru Dieceza de Roma, iar acum am fost votat de colegii mei capelani de diferite etnii şi confirmat de cardinal. Consiliul prezbiteral se reuneşte în două sesiuni pe an, iar eu am posibilitatea să vorbesc despre preocupările şi întrebările comunităţilor etnice şi ale românilor prezenţi la Roma.

- Printre altele, sunteţi cunoscut şi prin albumele muzicale dedicate strângerii de fonduri pentru cauze umanitare. De unde vine această înclinaţie pentru muzică şi, desigur, pentru ajutorarea celor din ţările de misiune?

Mama mea, Maria, avea o voce foarte frumoasă. De mic m-am trezit în compania muzicii religioase şi, cu siguranţă, ea mi-a transmis această înclinaţie. În amintirea ei am înregistrat cele patru CD-uri cu melodii şi poezii dedicate Sfintei Maria, mamei mele, părinţilor şi tuturor ascultătorilor. Am avut şi posibilitatea de a face înregistrări în studioul unor buni prieteni de la Iaşi, care mi-au sugerat ca fondurile adunate din vânzare să le îndrept spre locurile de misiune, iar acest proiect m-a bucurat foarte mult.

- Ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului. Cum trăiţi la Roma perioada Adventului şi sărbătoarea Crăciunului?

E o întrebare cât se poate de delicată şi sensibilă. Nicăieri nu-s ca acasă sărbătorile sfinte ale Crăciunului! La început a fost mai greu, dar după 16 ani am început să mă obişnuiesc, mai ales când văd bisericile pline cu românii mei creştini. În timpul Adventului ne pregătim sufleteşte prin participarea la Sfintele Liturghii şi la sacramente cu novena pentru sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri şi a Naşterii Mântuitorului. Sperăm ca acest virus nemilos care bântuie prin lume să ne ocolească, să fim cu toţii sănătoşi, să avem bisericile deschise pentru a-l putea primi pe Pruncul divin în inimile şi-n casele noastre. Acest lucru vi-l doresc şi dv. Tuturor: să fiţi sănătoşi şi să aveţi sărbători binecuvântate de Domnul!