de pr. Vasile Petrişor
După ce a ascultat părerea Consiliului pastoral diecezan (13 octombrie) şi a Consiliului prezbiteral (9 noiembrie) din Dieceza Romano-Catolică de Iaşi, Mons. Iosif Păuleţ, păstorul diecezei, a decis ca anul liturgic 2020-2021 să fie dedicat speranţei creştine, sub motoul "Împreună pe calea speranţei".
"Împreună pe calea speranţei" - acesta este şi titlul unei ample scrisori pastorale prin intermediul căreia episcopul Diecezei de Iaşi îşi manifestă apropierea şi solidaritatea faţă de preoţii, persoanele consacrate şi întregul popor credincios încredinţat păstoririi sale. PS Iosif Păuleţ propune tuturor o lectură creştină a situaţiei cu care ţara noastră şi lumea întreagă se confruntă în această perioadă, subliniind necesitatea unei vindecări profunde, pe care doar Cristos o poate realiza în inimile şi în comunităţile noastre. Excelenţa Sa îşi exprimă încrederea că, în această perioadă marcată de teamă şi dificultăţi medicale, economice, afective, relaţionale, "credinţa noastră creştină ne poate oferi, alături de un puternic sentiment de fraternitate şi solidaritate, o orientare şi un sens care să ne ajute să privim dincolo de lucruri şi evenimente, pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu care nu dezamăgeşte niciodată".
În prima parte a scrisorii, intitulată sugestiv "Prin pustiu spre ţara promisă", păstorul Diecezei de Iaşi ne oferă o reflecţie profundă asupra experienţelor pe care le-am trăit şi continuăm să le trăim în această perioadă de pandemie. Astfel, pornind de la experienţa poporului ales prin pustiu, PS Iosif vorbeşte despre acele sentimente de dezorientare, nesiguranţă, vulnerabilitate pe care le-am experimentat în această perioadă şi care ne-au pus în faţa marilor interogative ale vieţii. Asemenea poporului ales, ne-am întrebat şi noi: "Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?" (Ex 17,7). Aşa cum Dumnezeu nu a abandonat poporul său în pustiu, ci l-a însoţit necontenit, oferindu-i cele necesare, la fel Dumnezeu ne-a însoţit şi pe noi în această perioadă, chiar dacă altfel decât ne aşteptam sau eram obişnuiţi. În timp ce bisericile noastre au rămas închise, nefiind posibil accesul credincioşilor la celebrările liturgice, Dumnezeu şi-a fixat "cortul întâlnirii" în casele credincioşilor, în spitale, în locuinţele persoanelor vulnerabile sau vârstnice şi mai ales în inimile celor care, afectaţi fiind de boală, au trecut din această lume la Tatăl. El s-a făcut prezent şi a acţionat "prin implicarea exemplară a «samaritenilor milostivi» - a medicilor, a personalului paramedical sau a voluntarilor care, riscându-şi uneori chiar şi viaţa, au rămas aproape de cei bolnavi şi nevoiaşi".
"Speranţa în Cristos - inima vindecării" - acesta este titlul celei de-a doua părţi a scrisorii pastorale. Conştient de provocările timpurilor pe care le trăim, păstorul diecezei noastre subliniază că "nu ne putem întoarce la ceea ce a fost ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuie să ne pregătim să mergem înainte, dar nu ca înainte". Prin urmare, suntem chemaţi să reflectăm, să ne schimbăm, să ne lăsăm vindecaţi, pentru ca apoi, transformaţi de iubirea lui Cristos, să putem vindeca şi lumea în mijlocul căreia trăim. Concret, pornind de la experienţa femeii pe care Isus a vindecat-o de hemoragia sa (cf. Mt 9,20-22; Mc 5,25-34), PS Iosif trasează un adevărat itinerar al vindecării şi al speranţei, articulat în trei puncte: întâlnirea cu Cristos, fundamentul speranţei; Euharistia - misterul vindecării şi al comuniunii; ite missa est - mergeţi în pace!
Aşadar, drumul pe care suntem chemaţi să mergem înainte este cel al iubirii, al comuniunii, al fraternităţii, al solidarităţii - un drum care să izvorască din întâlnirea cu Cristos, să fie alimentat şi susţinut de Euharistie şi să ne transforme în misionari ai speranţei creştine în diferitele noastre sfere de viaţă şi activitate.
În sfârşit, în partea a treia, păstorul diecezei propune mai multe orientări şi iniţiative pastorale concrete care să ne stimuleze la implicare şi să ne ajute să mergem împreună pe calea speranţei. Excelenţa Sa vorbeşte despre parohiile noastre, care sunt chemate să devină cu adevărat "mici şi umile laboratoare de credinţă şi de speranţă, în care experienţa comuniunii şi prietenia cu Isus să fie îmbinate cu atenţia faţă de cei din jurul nostru care se găsesc în nevoi, în lipsuri, în boală, în singurătate, în sărăcie".
Primul loc de însuşire a speranţei este rugăciunea. Citându-l pe Papa Benedict al XVI-lea, PS Iosif spune că "acela care se roagă nu e niciodată singur, deoarece, chiar dacă nu ne mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă ne ascultă; chiar dacă nu mai putem vorbi cu nimeni, nu mai putem invoca pe nimeni, lui Dumnezeu putem să-i vorbim mereu; chiar dacă nu mai există nimeni care să ne poată ajuta, el poate să ne ajute".
Spre finalul scrisorii pastorale, episcopul diecezei noastre adresează tuturor un puternic apel la implicare şi caritate, invitându-i pe toţi să contribuie la crearea unei "culturi a comuniunii şi a solidarităţii, o cultură a ochilor deschişi şi a mânecilor suflecate, o cultură a iubirii şi a speranţei".
Sperăm ca acest an al speranţei să ne ajute să-l întâlnim pe Cristos, care este mereu alături de noi, şi să ne deschidă inima spre comuniune şi solidaritate. Sfânta Fecioară Maria, Maica Speranţei, să ne fie alături şi să ne ocrotească cu iubirea sa maternă, pentru a putea merge "împreună pe calea speranţei".
