În inima Sfintei Liturghii se află cuvintele consacrării şi gesturile ridicării trupului şi sângelui lui Cristos pentru a fi adorate de întreaga adunare. Cum putem trăi mai bine aceste momente şi, mai ales, care este semnificaţia lor pentru viaţa noastră de creştini?
Cuvintele consacrării reprezintă calea prin care Domnul ne dăruieşte prezenţa sa cea mai intensă şi reală, iar pâinea şi vinul devin hrană mântuitoare pentru credincioşi. Cu toţii participăm la acest moment căutând să primim darul prezenţei lui Cristos, al jertfei sale pentru noi. Autenticitatea acestei primiri va depinde şi de capacitatea noastră de a adora prezenţa vie a Domnului. De aceea, în momentul central al Sfintei Liturghii, Biserica a rânduit anumite gesturi concrete, care să trezească şi să exprime respectul şi veneraţia faţă de jertfa iubirii lui Cristos. Astfel, ni se recomandă îngenuncherea, o poziţie caracteristică a omului înaintea prezenţei sfinte a lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Acelaşi gest este înfăptuit şi de preot, imediat după ce a rostit cuvintele consacrării şi a ridicat sfântul trup şi sfântul sânge pentru adoraţia credincioşilor.
Atitudinea interioară de adoraţie a credincioşilor se exprimă la consacrare şi prin folosirea simţurilor fundamentale pentru viaţa fizică şi cea spirituală: auzul şi văzul. Ascultăm cu veneraţie cuvintele lui Cristos şi privim cu credinţă trupul şi sângele său! De aceea, preotul pronunţă cu mult respect şi fără grabă cuvintele lui Isus asupra pâinii şi vinului. Şi, tot din acelaşi motiv, imediat după ce rosteşte cuvintele consacrării, o tăcere profundă învăluie întreaga biserică, privirea tuturor îndreptându-se spre pâinea şi vinul care au devenit trupul şi sângele lui Cristos. Preotul ridică ostia consacrată şi apoi potirul cu vinul consacrat, pentru ca întregul popor să le vadă şi să le adore. Dar, în acelaşi timp, preotul ridică sfintele daruri şi înaintea Tatălui ceresc, care are mereu prezentă ofranda de iubire a Fiului şi o primeşte ca act perfect de adoraţie. Săraca şi limitata noastră adoraţie se uneşte, astfel, cu actul de adoraţie pur şi deplin al lui Cristos şi ajunge la izvorul sfinţeniei şi al iubirii, la inima Tatălui nostru ceresc. Acest moment scurt, dar profund de adoraţie din timpul Liturghiei, a fost prelungit de tradiţia Bisericii şi în afara ei prin adoraţia euharistică: atunci mâinile preotului sunt înlocuite de monstranţă sau ostensoriu, iar credincioşii pot sta îndelung înaintea prezenţei reale a lui Cristos. Adoraţia trăită în timpul celebrării liturgice devine în acest chip izvor al adoraţiei euharistice din afara Sfintei Liturghii. Aceasta devine însă rodnică atunci când depăşeşte spaţiul sfânt al bisericii, oferind orientare şi sens vieţii noastre creştine concrete. Liturghia devine izvor de viaţă atunci când:
- adorându-l pe Cristos, Fiul veşnic al Tatălui, învăţăm şi noi să devenim copii ai lui Dumnezeu, fericiţi că putem să ne abandonăm Tatălui şi că suntem mereu primiţi cu iubire de el;
- adorându-l pe Cristos, cel care a fost răstignit dăruindu-şi viaţa şi care a fost înviat prin puterea Duhului Sfânt, ajungem şi noi să cunoaştem "iubirea infinită a lui Cristos" (Ef 3,19) şi să învăţăm să ne dăruim viaţa fraţilor noştri;
- adorându-l pe Cristos, care se face prezent prin intermediul pâinii şi al vinului, învăţăm şi noi să descoperim semnele prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în creaţie şi în istoria noastră personală şi comunitară;
- adorându-l pe Cristos, capul Bisericii, care devine trup euharistic pentru a construi în lume trupul său eclezial, învăţăm şi noi să-l recunoaştem şi să-l venerăm în fraţii noştri, mai ales în cei săraci şi nevoiaşi.
În cele din urmă, a adora prezenţa vie a lui Cristos la Liturghie este o autentică şcoală pentru a învăţa cum prezenţa noastră în lume poate reflecta ceva din lumina împărăţiei lui Dumnezeu.
