Întotdeauna am fost impresionat şi mi-au rămas în memorie acele persoane care, într-o manieră discretă, liniştită, cu priviri senine şi vorbe împăciuitoare, reuşeau să câştige respect şi încredere în ochii semenilor. Omul discret este rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni, nu atrage atenţia, nu-i place să iasă în evidenţă, nu se vaită, nu şochează, este cumpătat şi modest. Discreţia şi simplitatea au fost permanent încurajate în trăirea credinţei şi a vieţii autentice de zi cu zi. Însuşi Mântuitorul, în scrierile sfinte, ne atrage atenţia asupra faptului că un creştin trebuie să fie un om discret şi ne îndeamnă ca faptele noastre de milostenie să fie făcute cu discreţie, la fel şi rugăciunea, postul sau trăirea credinţei. Cel credincios nu striveşte cu buna sa intenţie pe nimeni din jurul său şi nu caută să fie deasupra celorlalţi, dimpotrivă, îi atrage la lumină şi îi ajută să-şi descopere calea. În plus, o atitudine plină de smerenie şi neagitată, fără a trâmbiţa şi a atrage atenţia celor din jur, ajută la întărirea credinţei şi la o apropiere mai naturală, firească, sinceră, intimă faţă de Dumnezeu.
Persoana care ştie să-şi manifeste discreţia şi simplitatea în trăirea credinţei transmite şi celor din jur pace, linişte, armonie. Psihologic vorbind, anumite stări sau trăiri ale celor de lângă noi devin adesea contagioase. Spre exemplu, atunci când cineva este foarte agitat, revoltat, nemulţumit, ne influenţează şi pe noi, iar după un timp disconfortul persoanei respective ni se transmite şi nouă, ne încarcă negativ, ne implică în starea şi problemele sale; practic, intrăm în zona sa de disconfort. Acelaşi lucru îl putem simţi şi atunci când ne aflăm în preajma unei persoane senine, echilibrate, cu trăire spirituală intensă, fără emfază, cu discreţie şi simplitate; oricât de frământaţi şi agitaţi am fi în preajma unei astfel de persoane, simţim cum starea de linişte şi armonie ne cuprinde şi pe noi. Aşa se explică forţa tămăduitoare a oamenilor cuprinşi de sfinţenie, care prin trăirea credinţei lor în simplitate şi discreţie pot determina schimbări emoţionale, atitudinale, comportamentale celor din jur, chiar şi celor care îi persecută, îi denigrează sau îi umilesc. Cel mai bun exemplu de sfinţenie şi discreţie este Maica Domnului, cea care în toate situaţiile prezentate în Noul Testament ne demonstrează că nu trebuie să ieşi în evidenţă atunci când vrei să-ţi trăieşti cu adevărat credinţa.
Fiecare dintre noi are în minte imaginea şi modelul unei persoane pe care o vede frecvent în biserică şi care se încadrează în această tipologie. În cazul meu, am în minte imaginea unei femei din locul meu de baştină, care toată viaţa a trăit relaţia cu Dumnezeu într-o simplitate şi discreţie demne de admiraţie. Deşi lipsurile materiale şi viaţa în singurătatea unei case modeste au însoţit-o mereu, avea totdeauna privirea senină, un zâmbet cald pe chip, nu se lamenta, nu se văicărea, evita bârfele şi discuţiile sterile cu ceilalţi, nu-i invidia pe cei ce pot şi au tot ce-şi doresc, avea locul ei retras într-un ungher al bisericii - toţi o vedeau şi o admirau cu câtă demnitate şi naturaleţe îşi trăieşte viaţa. Eu sunt convins că modul ei de a fi a avut multă influenţă asupra celor din jur, fie şi pentru simplul fapt că, atunci când îşi făcea apariţia pe uliţele satului, până şi cei mai "slobozi la gură" tăceau sau cei neduşi la biserică o tratau cu respect.
O vorbă din popor spune că un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră de înţelepciune; altfel spus, discreţia în trăirea autentică a credinţei face mai mult decât ceea ce ne-ar îndemna înţelepciunea minţii!
