Gestul lui Cristos de a frânge pâine stă la originea riturilor de împărtăşire de la Liturghie, care încep cu rugăciunea "Tatăl nostru" şi se încheie cu rugăciunea de după împărtăşanie. Gestul lui Cristos avea două sensuri: unitatea realizată prin împărtăşirea din aceeaşi pâine şi pătimirea sa din iubire. Isus a frânt pâinea şi a spus: "Acesta este trupul meu care se oferă pentru voi" (Lc 22,19). Acest gest a devenit atât de important pentru Biserică, încât celebrarea Cinei Domnului a primit încă de la începuturi numele de "frângere a pâinii". De unde izvorăşte o asemenea importanţă? Oare Cristos a frânt pâinea doar ca să dea câte o bucăţică fiecăruia dintre apostoli? Nu. În primul rând, frângerea unei unice pâini era semnul unităţii şi al comuniunii care îi lega pe ucenici de Cristos şi între ei. Sfântul Paul era convins de această semnificaţie: "pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,17).
Dar gestul frângerii trimite şi la jertfa care s-a consumat pe cruce. El nu indica doar împărtăşirea, ci evoca frângerea pătimirii lui Isus. Tocmai de aceea în unele rugăciuni euharistice din antichitate cuvintele lui Cristos asupra pâinii sună astfel: "Acesta este trupul meu care se frânge pentru voi". Pâinea este el însuşi: frângând pâinea, Isus se frângea pe sine, în sensul pe care deja l-a prezis Isaia în cântarea slujitorului lui Yahve: "el era frânt/străpuns pentru nelegiuirile noastre" (Is 53,5). Cristos, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, se frânge pe sine înaintea lui Dumnezeu pentru a proclama şi a oferi iubirea care mântuieşte. Nouă ni se pare un act dur şi crud; în schimb, este actul cel mai profund de iubire şi de milostivire care a fost realizat vreodată pe pământ. Suferinţa şi durerea frângerii au fost trăite din iubire faţă de noi, au devenit modalitatea prin care Cristos a luat asupra sa păcatele noastre şi frângerile noastre interioare.
Atunci când preotul frânge pâinea euharistică, întregul popor îl recunoaşte prezent pe Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii. Aceasta este cântarea care însoţeşte actualizarea gestului lui Cristos de la Cina cea de Taină. Contemplăm atunci iubirea milostivă a lui Dumnezeu care s-a făcut pentru noi un trup frânt spre iertarea păcatelor. Dar putem uni în acelaşi timp şi suferinţele noastre, frângerile noastre interioare cu cele ale lui Cristos, trăindu-le din perspectiva iubirii şi a oferirii.
A frânge pâinea euharistică nu înseamnă, aşadar, doar a contempla suferinţa şi durerea jertfei de iubire a lui Cristos, ci şi a-l vedea pe Cristos în toţi cei care sunt cu trupul frânt de boli, cu inima frântă de necazuri şi durere. Mai mult, putem să dăm un sens şi momentelor în care viaţa sau inima noastră este frântă. Când se celebrează sfânta Liturghie avem şansa de a lăsa ca viaţa sau inima noastră frântă să se deschidă şi mai mult iubirii lui Cristos, iar rănile noastre interioare să devină ferestre prin care pătrunde lumina vindecătoare a harului. Acesta este rodul sfintei Liturghii: a trăi frângerile şi suferinţele vieţii deschizându-ne către iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Împreună cu Cristos, suntem în stare să nu rămânem blocaţi de teama suferinţei, ci să ne dăruim asemenea lui. Spunea în acest sens C.S. Lewis: "Iubeşte, şi inima ta va fi frântă. Dacă însă vrei să fii sigur că îţi vei menţine inima intactă, nu o dărui nimănui... Doar că va deveni incasabilă, impenetrabilă".
