Cât mi-ar plăcea să revin la acele vremuri de dinainte de căsătorie, când abia aşteptam s-o întâlnesc pe viitoarea soţie, să-i văd zâmbetul şi chipul senin şi să mă las privit de ochii ei verzi limpezi, care te pătrundeau până în străfundul sufletului, aşa încât de acolo se auzea un singur ecou: "Te iubesc! Mă bucur că te-am întâlnit!"

Ideea că soţia era pentru mine darul lui Dumnezeu pe care mi-l făcuse pentru a avea grijă de ea... la început m-a fascinat. Eram aşa încântat că Dumnezeu mă alesese tocmai pe mine oferindu-mi ca dar o fiinţă atât de frumoasă, încât nu o dată i-am promis că o voi face cea mai fericită femeie din lume.

Acum, deşi au trecut ani de atunci, mi-e dor să o văd cu ochii de atunci şi s-o iubesc cu inima de atunci. Nu ştiu dacă era naivitate sau aşa trebuia să fie, dar eu chiar credeam că o pot iubi până când moartea ne va despărţi. Câte promisiuni de fericire i-am făcut şi numai Dumnezeu ştie de câte m-am ţinut de cuvânt, aşa cum tot el ştie cât efort am făcut în tot acest timp să ne fie bine în familie!

Entuziasmul de la început s-a transformat treptat în seriozitate. Au apărut copiii, am început să fim naşi pentru alte cupluri de tineri şi naşi la Botez. Deodată, nu mai eram tinerii plini de viaţă, romantici, dornici să ne vedem, să ne îmbrăţişăm, să povestim, să râdem.

De multe ori eram alături unul de celălalt, dar nu mai era nicio surpriză. Ne-a luat valul vieţii şi uneori am fost nevoiţi să luăm decizii dure cu privire la noi, la educaţia copiilor, la locurile de muncă, la casă şi chiar la credinţă.

Nu înţeleg de ce se termină atât de uşor acea energie, acel ceva ce te face efectiv să te arunci în necunoscut, cu un om pe care îl iubeşti, dar despre care nu poţi spune că ştii totul, alături de care porneşti cu speranţă.

Să fie oare vina mea, ca bărbat, că nu am ştiut să continui acea muncă de cucerire începută cu ani în urmă acolo, pe peronul gării? Sau e vina soţiei că nu a ştiut să răspundă mereu acestui efort pe care l-am făcut şi încă îl mai fac? Eu cred că fiecare are vina lui!

Pe de o parte simt că am obosit, că nu mai sunt înţeles, că orice aş face nu are drept corespondent nici măcar un zâmbet, darămite o mulţumire, un gest de tandreţe, un cuvânt bun spus în faţa copiilor, astfel încât să vadă şi ei că se preocupă cineva pentru binele casei şi al familiei.

Şi, ca să fiu sincer, o înţeleg şi pe soţia mea. După cele patru naşteri a luat în greutate şi nu mai este la fel de zveltă precum am cunoscut-o. Pentru mine însă nu este o problemă. Eu o iubesc şi o voi iubi şi aşa. Dar cum aş putea să o fac să înţeleagă că şi ea trebuie să răspundă acestui efort? Cât de cât, cu un minim de atenţie, cu o privire, cu o simplă mângâiere, aş recăpăta acea energie care să mă ajute să pot duce fără probleme greutăţile de zi cu zi ale familiei.

Zilele trecute vorbeam cu un preot despre problemele mele. M-a încurajat spunându-mi că nu există iubire risipită şi că într-o zi sau alta tot se va întoarce, chiar într-o formă înmiită. Important e să nu mă descurajez, ci să continui să iubesc aşa cum am iubit dintotdeauna.

Aşadar, soţia mea, eu voi continua să fiu lângă tine aşa cum am fost mereu, ca atunci când te-am cunoscut, ca în ziua în care te-am cerut de soţie, ca în faţa altarului, când am celebrat sacramentul Căsătoriei, şi ca atunci când te întorceai acasă cu încă un copil. Ce dar!... (Horia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba