Sfântul Josemaria Escriva de Balaguer spunea că "rugăciunea este cea mai puternică armă a creştinului", iar viaţa fericitului Anton Durcovici confirmă acest adevăr. Dacă a fost asemenea lui Isus în moartea sa, cu siguranţă a fost şi în rugăciune, iar mărturiile multora dintre cei care l-au cunoscut mărturisesc despre acest adevăr.
Importanţa rugăciunii în viaţa fericitului Anton şi în devenirea sa preoţească o mărturisesc cuvintele din scrisoarea adresată arhiepiscopului Netzhammer încă din timpul studiilor sale la Roma. Astfel, la 22 decembrie 1907 cerea "rugăciunea şi binecuvântarea locţiitorilor" lui Dumnezeu pe pământ, conştient de rolul pe care îl au acestea două în drumul său spre sfânta Preoţie. Dar nu cerea doar rugăciune, se ruga şi el: "Îmi este hărăzit..., după exemplul Mântuitorului la Nazaret, să mă pregătesc în linişte, prin rugăciune şi studiu, pentru misiunea care mă aşteaptă", după cum îi scria aceluiaşi arhiepiscop la 8 iulie 1910, fiind deja diacon.
Întreaga misiune pastorală a fericitului Anton Durcovici se fundamenta pe rugăciune. Viaţa sa era o viaţă de rugăciune, de meditaţie, de adoraţie, de evlavie faţă de sfânta Fecioară Maria, toate acestea manifestându-se în mod absolut şi perfect. Dovadă sunt mărturiile elevilor săi. Astfel, Florian Müller scria că "secretul era în spiritul său de rugăciune. Stătea ore întregi în genunchi în capelă în faţa Preasfântului Sacrament, cufundat în meditaţie şi rugăciune". Şi tot el afirma că "viaţa sa de rugăciune era ceva ieşit din comun... Se ruga în special noaptea în capelă, de la ora 9.00 până la 12.00, dar şi în timpul zilei".
Leopold Nestmann spunea că, după mărturiile unui elev, "după ce rectorul stingea luminile, studenţii se duceau desculţi seara la uşa capelei, ca să-l vadă pe rector rugându-se. La ora 21.15 începea să se roage şi... deseori stătea până la miezul nopţii. Odată m-am dus şi eu acolo. Era ca o coloană neclintită. L-am privit mai mult timp. Nu s-a mişcat deloc... Rugăciunea sa devenea admirabilă şi iradia lumină pe chipul său, în special când mergea în faţa altarului, precum şi în timpul rugăciunii comunitare". Un alt elev mărturiseşte că "era un om cu o credinţă profundă, care se revela în tot ceea ce făcea sau spunea. În mod deosebit, era omul rugăciunii... Era foarte pios în rugăciune". Pr. Anton Bişoc, elev şi el al fericitului Anton Durcovici, spunea că "a fost mereu omul rugăciunii, al adoraţiei euharistice". Un alt elev, Iosif Gunciu, mărturisea: "Era dedat cu mărinimie atât rugăciunii, cât şi muncii, apostolatului preoţesc... Apărea strict punctual la momentele de rugăciune în capela Seminarului". Iosif Stănciulescu confirmă şi el viaţa de rugăciune a martirului: "Era prezent între noi la rugăciunea de dimineaţă, iar după rugăciunea de seară cânta împreună cu noi la grota sfintei Fecioare... În ceea ce priveşte rugăciunea, părintele rector ne amintea în orice ocazie că «cine se roagă cu siguranţă se va mântui, iar cine nu se roagă cu siguranţă se va pierde»".
Şi dacă la începutul devenirii sale preoţeşti cerea rugăciune, a făcut-o şi în momentele de încercare dinainte de moarte la Sighetu Marmaţiei. Fericitul Iuliu Hossu mărturiseşte că "au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşă cu dânsul; nu ştia cine este la uşă, şi aşa, din precauţiune a spus în latineşte: Orate pro morte mea bona, pro extrema perseverantia; cerea rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună", fapt confirmat şi de episcopul Ioan Ploscaru: "De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el". Cu siguranţă, în celula morţii, continua şi el să-şi înalţe rugăciunile către Dumnezeu pro morte mea bona, pro extrema perseverantia.
