Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

Acuma se apropie şi un păstor, tânăr şi frumos, cu obrajii rumeni şi cu părul blond, care pierduse mieluşelul şi ieşise în căutarea lui. El observa de mult pe băiat şi nu ştia ce să creadă despre dânsul. Copilul se sperie când îl văzu pe tânăr. Însă, cum tânărul îl salută cu prietenie, prinse şi băiatul curaj.

- Ah cât de frumos eşti tu!, zise el tânărului. Şi spune-mi - continuă el arătând spre cer şi pământ cu braţele deschise - această peşteră mare, mare de tot, este proprietatea ta? Nu-mi dai voie şi mie să stau la acest mieluşel?

Tânărul nu-l înţelese pe băiat şi crezu la început că are de-a face cu un nebun. Îl întrebă cum ajunsese aici. Când istorisi micuţul că el a ieşit din pământ şi povesti apoi despre bătrâna mamă-mare şi despre oamenii cu barbă, păstorul fu cuprins de o mare spaimă. Dar luă pe băiat cu un braţ şi cu celălalt apucă mieluşelul şi o luă la fugă cu ei, ca şi cum tâlharii ar fi fost deja pe urma lor.

6. Sihăstria

În munţi locuia un sihastru bătrân şi foarte venerabil, în vârstă de peste 80 de ani, renumit prin împrejurimi pentru înţelepciunea şi evlavia sa, cunoscut sub numele de Moş Menrad. Tânărul păstor se gândi să-l ducă pe băiat la această sihăstrie care nu era foarte departe, fiind situată într-o parte a muntelui, în apropierea lacului, şi care se asemăna cu un adevărat rai. Micuţa colibă a sihastrului era ascunsă sub viţă sălbatică şi acoperită cu trestie, deasupra căreia creştea muşchi. Se afla printre pomi roditori umbroşi, în mijlocul unei grădini plină cu cele mai frumoase flori şi plante. În spatele colibei se afla o vie, iar de o parte era o fâşie îngustă, de-a lungul muntelui, unde creştea grâu. Şi oriunde se mai găsea câte un petec de pământ printre stânci, acolo găseai câte un pom roditor sau un arbust cu fructe gustoase. Pe o stâncă, ce se apleca tare deasupra lacului, se zărea o bisericuţă, un schit cu un turn ascuţit, iar o scară săpată în stâncă ducea până acolo.

Venerabilul bătrân tocmai şedea pe banca de lemn sub un măr, de unde era o privelişte splendidă, când tânărul deschise portiţa grădinii aducând cu sine pe băiat, şi citea cu mare evlavie dintr-o carte foarte mare, voluminoasă, pe care o avea pe masă. Puţinele fire de păr care acopereau chelia capului, precum şi barba cea mare pe care o purta erau albe ca zăpada, iar obrajii săi, tot atât de rumeni ca aceia ai unui tânăr.

Cu o amabilitate mişcătoare, se ridică, salută pe cei doi veniţi, ascultă istoria tânărului cu mare băgare de seamă, apoi îl întrebă pe copil de nume şi-l luă în braţele sale, arătând o deosebită milă pentru el. Îndată bănui că băiatul trebuie să fi fost răpit de tâlhari de la nişte părinţi nobili.

- Lasă-l pe micuţ la mine - zise el tânărului - şi nu destăinui încă nimănui despre cele petrecute. Sper că părinţii lui se vor găsi, iar aici el este în locul cel mai sigur şi ferit de urmărirea tâlharilor. Ei fug de coliba mea ca de foc. Aur şi argint nu pot lua de la mine, iar un sfat bun, îndemnuri folositoare, care, se înţelege, sunt mult mai preţioase decât aurul şi argintul, ei le urăsc.

Iar adresându-se băiatului, zise:

- Fii binevenit, scumpul meu Enric! Îţi voi fi tată şi mă voi îngriji de tine până te voi putea reda tatălui tău şi mamei tale. De acum înainte numeşte-mă numai "tată".

Bătrânul îi trată apoi pe oaspeţii săi cu lapte şi pâine. După ce păstorul se întări, îşi luă toiagul pentru a se întoarce la turma sa. Micuţul nu voia să permită una ca asta. El plângea şi-l ţinea de haină. Deoarece însă tânărul făgădui să se reîntoarcă în curând şi-i dărui şi mieluşelul, copilul se potoli, iar pentru darul primit, care în ochii săi avea o valoare nespus de mare, arătă o bucurie fără margini.

7. Soarele şi florile

Deoarece tânărul plecase, milosul sihastru îl aşeză pe băiat lângă sine pe bancă, începând să converseze cu dânsul.

- Scumpul meu Enric, începu el, nu ştii tu nimica despre mama şi tatăl tău?

- Ba da, răspunse Enric, eu am o mamă frumoasă - aici, în buzunarul meu. Ia te uită!

Şi scoase portretul cel mic, pe care-l luase cu sine, şi care era bine închis într-o cutiuţă frumoasă de marochin roşu. Sărmanul băiat încă nu văzuse niciodată portretul mamei sale în lumina soarelui. Acuma rămase uimit de claritatea şi frumuseţea lui, de strălucirea diamantelor care îl împodobeau.

- Cât de luminos este la tine! zise el. Dar ia spune-mi, continuă el şi arătă spre soare, cine a aprins acea lampă frumoasă de aur de colo sus, care luminează totul în jurul nostru? Nici nu mă pot uita la ea de strălucitoare ce este. Lampa din vizuina noastră ardea numai cu o lumină foarte slabă, şi abia vedeam ceva la dânsa... Şi cum vine, că se tot suie sus! Când am văzut-o pentru prima dată, ieşea tocmai de printre copaci şi în scurt timp era deja aşa de sus, că nu aş fi putut-o ajunge nici dacă m-aş fi suit pe cel mai înalt copac. Cum se poate că ea poate să se înalţe atât de liberă şi poate să se mişte de la sine? Doar nu se vede nicăieri vreo sfoară. Ce o mişcă? Şi cine poate să se suie la dânsa, ca să toarne din nou ulei?

(va urma)