Sfântul Robert Belarmin scrie undeva: "Unica şi adevărata Biserică este comunitatea oamenilor reuniţi în a mărturisi aceeaşi credinţă creştină şi care au în comun aceleaşi sacramente, sub conducerea păstorilor legitimi şi în special a unicului vicar al lui Cristos, pontiful roman". Sună cunoscut... Pe de altă parte, constituţia despre liturgie a Conciliului Vatican II, Sacrosanctum Concilium, la nr. 41, dă de înţeles că Biserica locală este cea mai înaltă manifestare a Bisericii lui Dumnezeu atunci când ea se exprimă în adunarea liturgică şi în special în celebrarea euharistică. Dincolo de perspectivele diferite - juridică, respectiv cultică - cele două puncte de vedere nu se exclud şi nici nu se contrazic.
Însă realitatea diagnosticată de mişcarea ecumenică este cumva alta, iar problemele identificate ţin mai degrabă de tradiţii şi convingeri profund înrădăcinate, înnobilate cu eticheta de sacru. De la biserici, la plural (aşa cum sunt menţionate în Noul Testament, în cartea Apocalips, cele şapte biserici din Asia Mică), dar aflate în comuniune, s-a ajuns la diferenţiere şi chiar înstrăinare, de-a lungul istoriei, prin exaltarea opoziţiei, exagerarea excluderii şi acapararea exclusivistă a adevărului evangheliei. Prea multe ex-. Cu siguranţă că lucrurile ar sta altfel dacă s-ar pune accent pe ceea ce este comun. Cu dinamismul de rigoare: comunicare, comuniune, comunitate... de mântuire.
