Înainte să ne căsătorim aveam de toate: şi bani, şi timp, şi iniţiative, şi proiecte de viitor, nu ne lipsea nimic. Eu nu-mi amintesc să ne fi uitat vreodată la ceas sau ca vreunul dintre noi să se scuze spunând că trebuie să plece, că nu mai are timp. Discuţiile noastre se întindeau până spre miezul nopţii, şi asta, evident, pe banca de la poarta părinţilor ei, nu deja acasă la mine, cum e cazul multor tineri logodnici de astăzi. Eram plini de viaţă şi ardeam de emoţie la gândul că într-o zi o voi avea alături de mine la altar şi împreună cu mine întreaga viaţă.

Ne-am căsătorit, au urmat clipe extraordinar de frumoase, au apărut copiii, au crescut grijile, preocupările, de ce nu, şi temerile, dar, plini de speranţă, am mers înainte.

La un moment dat însă ne-am trezit că ne răcim unul faţă de celălalt. Nu mai aveam timp nici măcar să stăm la masă împreună. Au crescut copiii, au crescut necesităţile, nevoia de bani era mai mare, datoriile au crescut, iar facturile, din ce în ce mai multe la număr, ne copleşeau.

Am fost nevoit să caut un al doilea serviciu, aşa încât eram destul de epuizat şi, trebuie să o recunosc, când ajungeam târziu acasă, pentru a putea să mă trezesc cât de cât odihnit a doua zi, mergeam direct la culcare. Nu mai era timp de discuţii, nu-mi mai întâlneam copiii pentru că dormeau deja şi nici nu mai ştiam dacă se descurcă bine la şcoală. Ceea ce îmi mai spunea soţia înainte să adorm era prea puţin, iar eu eram prea epuizat ca să mai înţeleg.

Am început să mă simt un robot într-o casă în care şi pentru care lucram doar ca să putem merge înainte, doar să le fie bine copiilor la şcoală, aşa încât să nu fiu nevoit să primesc şi reproşurile lor, pe lângă ale şefilor de la muncă, mereu nemulţumiţi că munceam prea puţin.

Aveam să realizez declinul în care mă aflam în momentul în care, într-o duminică dimineaţa, când era singura ocazie să ne vedem cu toţii la micul dejun, unul dintre copii nici nu m-a salutat şi nici nu mi-a răspuns la salut. Mi s-a părut curios gestul, dar l-am pus pe seama somnolenţei. Mă gândeam că nu m-a văzut sau nu m-a auzit. Se mai întâmplă! Răbufnirea lui însă mi-a confirmat că nu era somnoros, ci foarte supărat pentru că nu are şi el un tată patron, aşa cum erau mulţi dintre taţii colegilor de la şcoală, şi că, în consecinţă, nu-şi permite la rândul său ceea ce îşi permit colegii lui.

Ştiind prin ce trec pentru a le asigura strictul necesar, fără să mă controlez prea mult, am izbucnit în plâns şi am plecat în dormitor. Unul dintre copiii pentru care fusesem nevoit să caut al doilea loc de muncă, fără nicio jenă şi total lipsit de respect, mă judeca acum ca şi cum eram un gunoi de tată. Trebuia ceva făcut! Aşa nu mai puteam merge înainte. Prin munca pe care o făceam, copiii mei aveau strictul necesar, dar le lipsea esenţialul, recunoştinţa. Mă preocupasem să le asigur partea materială, chiar cu preţul îndepărtării de casă, de soţie, de familie, dar nu luasem în calcul că nu doar banii contează, ci şi prezenţa fizică.

A doua zi am renunţat la al doilea loc de muncă şi, împreună cu soţia, ne-am dedicat mai mult educaţiei lor. Treptat mi-am dat seama că mă înstrăinasem nu doar de ei, ci şi de soţie. Nici cu ea nu mă mai înţelegeam ca la început.

După un timp de reacomodare, suntem bine. Mi-am dat seama că banii care îmi lipseau mereu m-au făcut să duc lipsă şi de timp. Nu mai aveam timp nici pentru mine, darămite pentru soţie şi pentru copii. Şi ceea ce e curios, acum, cu salariul meu şi al soţiei, reuşim să ne descurcăm foarte bine. Din când în când mai ieşim împreună, iar copiii sunt plini de respect atât pentru ceea ce au, cât şi pentru noi, ca părinţi. Cred că depinde doar de noi ce vrem de la viaţă. Dumnezeu ne dă, dar noi administrăm! Trebuie să ştim cum să o facem! (Matei)