După ce la Conciliul Vatican II a fost promovată ideea că nimeni nu este exclus de la mântuire, în anii imediat următori se vorbea despre un ritm accelerat al mişcării spre unitate care i-ar obliga pe creştini să revizuiască poziţionarea lor faţă de lume. De la preocuparea de a găsi modalităţi în care Biserica să-şi exercite influenţa salvatoare asupra celor care trăiesc în afara creştinismului, s-a trecut la identificarea aşa-numiţilor "creştini anonimi", cu referire la cei care sunt aşa ceva fără s-o ştie şi fără s-o vrea. Iar Karl Rahner nu era nicidecum străin de o astfel de expresie.
Acelaşi mare teolog însă era de părere că Biserica are dreptul să stabilească o linie precisă de demarcare între membrii săi şi ceilalţi oameni. Astfel, nu ajunge doar să fii inserat în Biserică prin Botez; deplina apartenenţă cere şi mărturisirea credinţei sale, şi recunoaşterea autorităţii ei; ba, mai mult, în sensul perfect al termenului, este membru cel care trăieşte în starea de har. Atunci, cum se poate afirma că e mai bine pentru un păgân (sau chiar ateu) în anumite circumstanţe? De fapt, conform spuselor lui Isus, cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Iar dacă oferta de har mântuitor e generoasă, nu trebuie să tânjim după firimituri sau să-i invidiem pe cei ce vin din urmă.
