Micul Conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Sihastrul i-a zis fetei, cu o voce mişcată:

- Eu cred că Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea chiar în această clipă.

El scoase portretul mamei lui Enric, pe care-l luase cu sine la drum ca s-o găsească mai uşor, îl arătă fetei şi zise:

- Cunoşti tu acest portret?

Fata strigă de spaimă şi bucurie:

- Oh! Doamne! Acesta este portretul contesei de Eichenfels, mama copilului răpit!

La strigătul fetei, micul Enric alergă acolo. El se uită la noua făptură cu ochii mari şi zise apoi plin de milă:

- De ce plângi şi ce-ţi lipseşte? Ţi-e foame poate? Iată, aici ai pâine şi două mere! Ia şi mănâncă!

Menrad însă se adresă fetei:

- Iată! Acesta este copilul care fusese răpit împreună cu acest portret.

Atunci parcă i-ar fi străpuns inima o bucurie nemăsurată. Căzu în genunchi şi strigă cu mâinile ridicate spre cer:

- Da! Bunul şi milostivul meu Dumnezeu, tu mi-ai ascultat rugăciunea pe care o făceam zi şi noapte! Primeşte acum şi mulţumirea mea! Tu citeşti în inima mea, cu toate că eu nu găsesc cuvintele potrivite...

Apoi îl luă pe micul Enric şi-l îmbrăţişă, vărsând lacrimi fierbinţi.

- Oh! Bine ai venit, scumpul meu Enric, zise ea. Aşadar, Dumnezeu ni te-a dat înapoi! Tu eşti acesta sau visez numai? Da, tu eşti; semeni cu tatăl tău ca o picătură de rouă cu cealaltă! Cum se va bucura mama ta! Bucură-te, aşadar, şi tu acuma, căci mergem la tatăl tău şi la mama ta!

Sihastrul îşi şterse o lacrimă şi apoi spuse:

- Fii binecuvântat, bunule Dumnezeu! Providenţa ta s-a îngrijit în mod vădit de acest copil. Tu ştergi lacrimile acestei sărmane fecioare, care s-a rugat fără încetare. Tu redai unor părinţi pe mult iubitul lor fiu. Tu binecuvântezi primii mei paşi cu succes şi mă scapi pe mine, om bătrân, de cercetări anevoioase. Bunătatea şi mila ta fie preaslăvite!

Menrad se îndreptă apoi împreună cu Enric şi Margareta spre casa cinstitului ţăran, care era la o depărtare de numai o jumătate de oră. Micul păstoraş de capre, care ducea traista lui Menrad, i-o dădu Margaretei şi rămase să păzească el oile.

- Aceştia sunt tatăl meu şi mama mea?, întreabă Enric, când văzu că le ies înainte cu multă prietenie ţăranul şi soţia, şi îi păru foarte rău când află că nu sunt. Ei erau atât de prietenoşi! zise el. Tatăl şi mama mea nu ar putea să fie mai prietenoşi. Aş fi rămas îndată la dânşii.

Sihastrul Enric şi Margareta luară ceva de mâncare, apoi, conduşi de fiul casei, micul păstoraş, îşi continuară călătoria. Către seară, ieşiră din munţi într-o vale largă şi poposiră într-un sat mare. Dis-de-dimineaţă se suiră cu toţii într-o căruţă ţărănească, pe care tânărul ştia să o conducă de minune, şi nădăjduiau să ajungă la Eichenfels în trei zile.

12. O vizită neaşteptată

În prima zi, călătoria merse foarte bine. Micul Enric avea o deosebită plăcere să stea în trăsură şi să privească la diferitele localităţi, care păreau că zboară pe dinaintea lui, castele, sate; iar, de câte ori zărea câte un castel de cavaleri pe vârful unui munte, întreba într-una dacă nu cumva este Eichenfels.

Înspre seara zilei următoare ajunseră la o pădure deasă. Drumurile erau aşa de rele, că de abia se putea trece. Pe lângă toate acestea, veni o furtună îngrozitoare urmată de o ploaie ce curgea în şiroaie. Noaptea se lăsă şi deveni foarte întuneric. Erau nevoiţi să se adăpostească într-o cârciumă din pădure, care, de altfel, era cam des vizitată de tâlhari. Dar ei mâncară ceva şi se duseră la culcare, pentru ca dimineaţă să plece cât mai devreme. Obosiţi de drum, adormiră cu toţii foarte iute. Numai Menrad, care luase pe micul Enric în camera sa, fu mai înţelept şi nu se culcă până la miezul nopţii, ci îngenunche lângă masă, pe care ardea o lumânare, şi se ruga.

Deodată se auzi un zgomot mare în faţa casei. Se auziră mai multe voci aspre de bărbaţi. Se bătea cu putere în uşă şi în ferestre. Toţi cei din casă se sculară, fiind speriaţi. Bătrânul Menrad ieşi din odaia sa.

- Ah! Doamne!, strigă Margareta, mi-e teamă să nu fie iar tâlharii, care vor să ni-l răpească din nou pe micul conte.

Sihastrul îi porunci să tacă şi merse jos. Şi servitorii cârciumii păreau foarte speriaţi şi ziceau că nu îndrăznesc să deschidă uşa. Bărbaţii de afară însă băteau într-una în uşă şi era cât pe ce să o spargă.

Menrad, care era un bărbat foarte curajos, zise:

- Uşa nu ne poate apăra, dar Dumnezeu va fi scutul şi apărătorul nostru. Suntem cu toţii în mâna lui. Să vedem dacă nu putem să ne înţelegem cu ei cu binele!

Deschise uşa; patru bărbaţi cu barbă, înarmaţi şi voinici ca nişte arbori, intrară înăuntru, fiecare purtând câte o făclie în mână.

- Trebuie să percheziţionăm toate camerele şi odăile acestei clădiri, ziseră ei; stăpânul nostru va sosi îndată după noi, însoţit de mai multe persoane, şi întreaga clădire trebuie să i se pună la dispoziţie.

Menrad întrebă cine este stăpânul lor, iar răspunsul veni ca o surpriză mare şi plăcută: era chiar contele Frideric de Eichenfels, tatăl lui Enric!

(va urma)