Ghetsemani. Întuneric peste această grădină. O adiere rece înfioară întreaga ta fiinţă dumnezeiască. Lacrimile alunecă silenţioase, amestecându-se şi diluând stropii de sânge. Te rogi fierbinte, cu tot sufletul şi prin fiecare por cererea de îndepărtare a paharului strigă spre cer. Este exact imaginea omului care se află în faţa unei mari încercări.
"Moment de cumpănă", obişnuim să spunem. Doar că a ta avea proporţiile unei întregi omeniri. În trupul unui om aveau să fie cuprinse rănile a milenii de generaţii, iar scopul acestor răni nu era nicicum altul decât cel eliberator, salvator, călăuzitor. Un sacrificiu de iubire divină pe care, în pofida a tot dispreţul şi desconsideraţia pe care urma să le primeşti, nu ai pregetat a-l face pentru a duce la bun sfârşit misiunea încredinţată.
Suferinţa ta nu a fost doar în ultimele 24 de ore pe care le-ai trăit, ci te-a însoţit pe tot parcursul vieţii tale. Fiind Dumnezeu, ştiai de ce ai venit. Încă de la bun început, de când i-ai chemat pe apostoli, ştiai chiar şi cum aveau să se comporte fiecare: cine este trădătorul, fidelul, necredinciosul, laşul. Aşa cum erai pe deplin edificat asupra tuturor acelora pe care urma să-i vindeci, să-i călăuzeşti, să-i întâlneşti. Calvarul tău a fost prezent şi retrăit în fiecare clipă a vieţii tale. Chiar şi când râdeai cu ucenicii. Chiar şi când îi învăţai pe oameni. Şi mai ales atunci când rămâneai, meditativ, în tăcere deplină. Eu? Chiar şi numai un spin din coroana ta mi-ar face imposibilă îndeplinirea treburilor zilnice, tulburând tot echilibrul şi liniştea mea sufletească! Şi mă întreb: Tu cum ai reuşit să trăieşti, zi de zi, cu toţi spinii trădărilor, desconsideraţiei, batjocoririi, lipsei de sens pe care oamenii urmau să o găsească privind detaşat, cu un aer de superioritate, la actul răstignirii tale?...
Ai putut, Doamne! Pentru că imaginea omului care imploră îndepărtarea paharului suferinţei este transfigurată în imaginea Dumnezeului care nu îşi abandonează creatura, aşa cum, încă de la căderea ei, i-a rămas pe tot parcursul istoriei alături. Mai departe decât suferinţa, ai păstrat mereu viu sensul ei, scopul pentru care aveai să pătimeşti atâtea: fericirea noastră eternă. Asta ţi-a dat putere! Ai fi putut alege oricare alt mod, dar ai ales întruparea Infinitului în finit, făcându-ne să ne simţim şi mai aproape de tine. Ai coborât între noi şi ai experimentat toate trăirile noastre, pentru ca astfel să înţelegem că nu eşti un dumnezeu din depărtări, care ştie prin atotcunoaştere, ci eşti "Dumnezeu-cu-noi", care ştie din trăirile lui omeneşti. Ne-ai lăsat un exemplu în toate: în răbdare, în abandonare în mâinile Tatălui, în perseverenţă, în rezistenţa în faţa ispitelor, în înţelegere, iertare, în apărarea celor mici, în slujire, iubire, în... tot.
Ce imagine mai puternică decât întunericul Grădinii Ghetsemani care este topit în lumina Învierii? Ce dovadă mai concretă a faptului că suferinţa nu este scopul ultim al vieţii, ci un mijloc prin care ajungem la Lumină? Ultimul cuvânt nu l-a avut agonia din Grădina Măslinilor, ci strălucirea vieţii în care erai înveşmântat atunci când te-ai arătat celor veniţi la mormânt. Aici este, de fapt, cheia. Ultima grădină în care ai apărut, înviat, este prefigurarea grădinii cereşti în care ne vei întâmpina şi pe noi, când vom păşi în veşnicie.
Învaţă-mă, Doamne, ca pe tot parcursul vieţii mele să merg cu aceeaşi încredere deplină - pe care ai avut-o tu - de la Grădină la... Lumină!
