Eu cred că fiecare dintre noi are amintiri frumoase legate de bunici. Eu, spre exemplu, ori de câte ori mergeam la ei, îmi dădeau ceva bun. Îmi făceau, e adevărat, şi o lecţie de morală, mai ales dacă nu prea îi ascultam pe părinţi şi nu luam note bune la şcoală, dar apoi ştiam că urma surpriza!
Într-o zi am văzut-o pe bunica îngândurată. Mă întorsesem de la pregătirea pentru prima Împărtăşanie şi ştiam că avea să mai urmeze un examen şi cu ea, dar, cum eram băiat isteţ, nu îmi era frică. Zis şi făcut! M-a întrebat în acea seară toate rugăciunile posibile, poruncile şi adevărurile de credinţă. Mai pe bâjbâite, mai sigur, mai nesigur, până la urmă le-am scos eu cumva la capăt.
La finalul examinării s-a dus în odaia de curat şi mi-a adus câteva bucăţi de zahăr cubic, scuzându-se că nu are altceva. Era pentru prima dată când vedeam aşa ceva. De bucurie şi curios de noutate, fără să mai rămân prea mult la ea, am luat-o către casă să duc din surpriză şi fraţilor mei. Cum alergam, am început să transpir, mi-a transpirat foarte mult palma şi până să ajung acasă mi s-au topit toate cuburile de zahăr, aşa încât mâna mea era mai degrabă lipicioasă decât plină cu surprize.
În zadar le-am vorbit fraţilor mei de zahărul cubic. Nu m-a crezut nimeni. Până la urmă i-am convins că, dacă vor merge la bunica şi îi vor spune rugăciunile pe care le ştiu, sigur le va oferi şi lor.
De atunci, pentru că m-a corectat bunica, nu mai spun "şi binecuvântată este rodul trupului tău, Isus", ci "şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus"... (Robert)
