Aşa după cum menţionam într-un articol publicat în anul 2012 în paginile revistei "Lumina creştinului", moartea în condiţii dramatice, la 10 decembrie 1951, a ep. Anton Durcovici a fost timp de mulţi ani un subiect tabu pentru regimul ateu comunist şi un secret bine păstrat de Securitate.
Practic, Securitatea nu a mai fost interesată de starea de spirit din comunităţile catolice ca urmare a dispariţiei fizice a păstorului Diecezei de Iaşi, iar puţinele relatări cu privire la soarta acestuia proveneau din cadrul informatorilor plasaţi pe lângă preoţii catolici.
Informaţiile sunt însă contradictorii, confuze, urmare a activităţii Serviciului "D" (dezinformare) al Securităţii.
În iunie 1954, de exemplu, aflat în Palatul Arhiepiscopiei de Bucureşti cu "D.O." ("domiciliu obligatoriu"), fratele Bonifaciu (Fraţii Şcolilor Creştine) i-a scris preotului Paul Tamaş, aflat la Câmpina, că a aflat de la protopopul greco-catolic Magyar din Sanislău-Sălaj vestea morţii episcopilor Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu. Despre soarta episcopului Anton Durcovici "nu ştie însă nimic".
La rândul său, parohul de Câmpina, pr. Ioan Dragomirescu, îi relata în iunie 1954 unui informator faptul că "episcopul Anton Durcovici ar fi murit, cu toate că a auzit de la cineva care a stat cu episcopul în închisoare că acesta e bine, că este singur într-o celulă, are moralul bun şi este condamnat la 18 luni detenţiune grea".
În decembrie 1954, aflat la Bucureşti, parohul de Câmpina află crudul adevăr: "Episcopul Anton Durcovici a murit în închisoare!"
În acelaşi an, preotul maghiar Carol Pakocs solicita, în cadrul unei conferinţe a membrilor Protopopiatului de Alba-Iulia, eliberarea din puşcăriile comuniste a episcopului de Alba-Iulia, Marton Aron, şi a celui de Iaşi, Anton Durcovici, iar preotul Iosif Krassler se ruga astfel la altarul bisericii din Vizantea: "Ne rugăm pentru mai-marii Bisericii noastre, papa Pius, şi pentru episcopul nostru Anton".
Un an mai târziu, parohul de Hălăuceşti, pr. Alois Herciu, confirmă informaţia transmisă de ordinariul substitut de Iaşi, Petru Pleşca, potrivit căreia episcopul Anton Durcovici era mort.
Încă din anul 1952, aflat cu domiciliu obligatoriu la Râmnicu-Vâlcea, preotul greco-catolic Augustin Folea, recent eliberat din Penitenciarul Sighet, îi transmitea parohului Gaspar Bachmeier vestea morţii în decembrie 1951 a episcopului Anton Durcovici. Este dificil de înţeles de ce această informaţie s-a răspândit destul de greu în mediile Bisericii Catolice, nefiind chiar pentru mulţi credibilă.
Un mare semn de întrebare îl ridică atitudinea adoptată de preotul Rafael Friedrich, eliberat în anul 1955 din Penitenciarul Sighet.
El a fost unul dintre martorii de visu ai morţii fericitului Anton Durcovici, însă după eliberare a ales să păstreze o tăcere totală asupra evenimentelor petrecute la Sighetu Marmaţiei. În 1957, pr. Rafael Friedrich declară la Parohia Greci, în faţa a nouă preoţi, faptul că "episcopul Anton Durcovici a fost izolat cu două săptămâni înainte de deces, cauza morţii fiind inaniţia".
La insistenţele unui informator de a oferi şi alte informaţii în legătură cu moartea martirică a fericitului Anton Durcovici, pr. Rafael Friedrich a refuzat acest lucru.
În anul 1961, aflat la Câmpina, pr. Rafael Friedrich îi declara unui informator că luase decizia, "în urma celor pătimite, ca în nicio ocazie să nu mai discute, cu riscul de a suporta orice părere a prietenilor [...] Discuţiile politice sunt nesănătoase astăzi, înveninează sufletul şi duc la suferinţe care se plătesc cu zile de libertate [...] Cine se arde cu supă suflă şi în iaurt".
