Exortaţia apostolică "Gaudete et exsultate" (Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie!) a papei Francisc, despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, a fost prezentată la 9 aprilie, în Sala de Presă a Sfântului Scaun. Este cea de-a treia exortaţie apostolică a papei Francisc, după "Evangelii gaudium" despre vestirea evangheliei în lumea actuală (24 noiembrie 2013) şi "Amoris laetitia" despre iubirea în familie (19 martie 2016).
Exortaţia are cinci capitole şi 177 de paragrafe, în care Sfântul Părinte îi invită pe toţi creştinii să fie "sfinţi azi". Chemarea la sfinţenie nu este o chemare şi un privilegiu pentru puţini, ci este "o viaţă pentru toţi, de trăit în viaţa de fiecare zi". Papa Francisc o sintetizează astfel: sfinţenia este "adevărata viaţă, fericirea pentru care am fost creaţi". Contrariul sfinţeniei nu este atât o viaţă păcătoasă, cât mai ales "mulţumirea cu o existenţă mediocră, diluată şi inconsistentă".
Documentul nu vorbeşte despre supereroi, ci despre sfinţii de vizavi - oameni, bărbaţi şi femei care sunt un reflex al prezenţei lui Dumnezeu; papa Francisc îi numeşte "clasa medie a sfinţeniei", chipul frumos al Bisericii, sfinţenia fiind posibilă concret pentru toţi, "în ocupaţiile de fiecare zi, acolo unde se află fiecare".
Este vorba despre un drum presărat cu gesturi simple, realizate cu harul lui Dumnezeu, cel care oferă harul sfinţeniei. Este nevoie ca omul să se lase transformat de harul Duhului Sfânt, iar propria misiune va fi dusă la împlinire de Dumnezeu însuşi, chiar şi prin momentele negative şi erorile care pot apărea pe drum.
Documentul este întreţesut de exemple de oameni care îşi trăiesc sfinţenia în viaţa de fiecare zi, dar şi cu imagini de sfinţi canonizaţi, scoţând în evidenţă că fiecare are un drum propriu spre sfinţenie, dar mereu "sub impulsul harului lui Dumnezeu" şi mereu în comunitate.
Papa, în capitolul al II-lea, pune în gardă în faţa distragerilor de la sfinţenie, spunând că adevăraţii duşmani ai sfinţeniei sunt gnosticismul - adică o credinţă fără Dumnezeu şi fără carne, crezând că putem trece prin raţiune totul, fără să lăsăm loc misterului - şi neopelagianismul - ideea că ar fi de ajuns pentru mântuire doar voinţa şi eforturile umane.
Trăirea fericirilor evanghelice (Mt 5,3-12) este calea care duce spre sfinţenie, cuvântul "fericit" fiind sinonim cu sfânt în acest caz. Dar "marea regulă de comportament" este cea propusă în Matei, cap. 25: "Milostivirea concretă faţă de cel sărac", nu doar în apărarea celor nenăscuţi, ci şi faţă de săracii deja prezenţi în lume, insistând şi asupra primirii migranţilor.
În capitolul al IV-lea se găsesc caracteristici ale sfinţeniei: "constanţa" în Dumnezeu, "suportarea-răbdarea", de practicat chiar şi în social network, deseori spaţii de violenţă şi de calomnii; "bucuria şi simţul umorului"; "îndrăzneala şi fervoarea"; "sensul comunităţii şi rugăciunea constantă".
În ultimul capitol se aminteşte că mereu viaţa creştină este o bătălie, pentru că diavolul nu este "un mit", ci "o fiinţă personală care ne chinuieşte"; de aceea nu trebuie lăsată garda jos, cerând "darul discernământului", pentru a recunoaşte glasul Duhului Sfânt.
Exortaţia, scrisă în stil simplu, este uşor de înţeles şi din ea transpare faptul că chemarea la sfinţenie reprezintă o chemare constantă a omului creat de Dumnezeu, om care nu se poate împlini cu adevărat în afara acestui drum. Chiar dacă uneori sperie, sfinţenia este tocmai împlinirea omului în relaţie cu Dumnezeu, dar şi în relaţie cu cei din jur, în comunitate, dobândind omului o adevărată bucurie pentru sine şi pentru cel de lângă el.
