(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

Norodul credea că Ioscimon îl omorâse pe frate-său şi dădea năvală înainte, văitându-se; nimeni nu ştia ce avea să urmeze în învălmăşeala ce se produsese. Atunci răsună deodată un strigăt puternic:

- Regele! Faceţi loc, vine regele!

Toată lumea privea înapoi; larma se stinse, norodul îmbulzit se feri în lături şi, plecându-se la pământ, făcu loc regelui să treacă mergând călare până la colina pe care stătea crucea şi unde se petrecuse scena de mai sus. Îndată după regele Sivan, veneau călare Sikatora şi cancelarul Yosihao; ceilalţi curteni îi urmau.

Misionarul întâlnise suita regească într-un sat aflat cam la trei ore depărtare, unde poposise. Datorită lui Sikatora, care îl anunţă pe rege de venirea lui, fu primit de Sivan. Se aruncă la picioarele lui şi-i aminti de făgăduinţa dată lui Francisc Xaveriu, prin care se obligase să ocrotească pe creştinii din regatul său. Apoi îi povesti în cuvinte mişcătoare despre credinţa ce şi-a păstrat-o pajul faţă de Dumnezeul său şi despre cruzimea cu care a fost tratat. Sivan ascultă supărat istorisirea misionarului, iar Sikatora era copleşit de uimire.

- Ce-i trebuia băiatului să aţâţe mânia reginei prin încăpăţânarea sa! - exclamă regele. Dar aşa sunteţi voi, creştinii, fără diplomaţie... Totuşi, vom face tot ce vom putea. Sikatora, pune îndată să se pregătească toţi caii. Înainte de apusul soarelui vom fi în Usuki şi vom scăpa pe băiat din mâna lui Ioscimon.

Când au fost aduşi caii, el i-a spus lui Sikatora:

- De ce-ţi străluceşte faţa aşa de solemn? Se pare că admiri pe acest paj.

Iar prinţul îi răspunse:

- Desigur că admir curajul bărbătesc pe care-l poate insufla această religie unui băiat slab, aş spune, unui copil. Îl cunosc pe acest paj, din întâmplare, şi-l credeam domol şi moale, o fiinţă ce nu poate îndura o vorbă aspră, şi n-aş fi crezut niciodată că va fi în stare să sufere o biciuire aşa de crudă şi să nu dea înapoi nici măcar în faţa crucii. Fii convins, stăpâne, că nu încăpăţânarea, ci simţul datoriei îl călăuzeşte pe pajul din Funai.

Regele Sivan nu răspunse nimic. Se urcară pe cai şi făcură în galop drumul la Usuki. Sikatondono rămăsese în urmă; auzind că e vorba de un sclav, nu avea de ce să se grăbească. Atunci când călăreţii se iviră de după dealul castelului, zăriră mulţimea şi peste capetele lor crucea şi grupul ce se formase în jurul ei. Era în momentul când prinţul Sebastian ajunsese convoiul din urmă şi fusese batjocorit de fratele său. Toate privirile erau aţintite la cei doi prinţi. Regele şi suita lui au putut vedea în felul acesta, fără să fie observaţi, scena povestită mai sus. Abia când Ioscimon aruncase lancea şi poporul începuse să dea năvală înainte, socotind că beţivul omorâse pe fratele său, suita regelui începu să strige: "Regele! Faceţi loc, regele e aici!" şi deschise un drum pe unde regele Sivan şi suita lui merseră călare spre colină.

Ajungând la poalele dâmbului, Sivan se coborî de pe cal şi aruncă hăţurile unui soldat. Ioscimon se cutremură când recunoscu faţa tatălui său; căci, cu toate că era beat, observă mânia ce licărea în ochii lui. El încercă să-i iasă înainte, însă un semn făcut cu mâna îl ţintui locului. După aceea, regele vorbi cu glas tare, încât să-l audă poporul:

- Am auzit cuvintele pe care le-ai spus adineaori, când ai ameninţat cu moartea pe cruce pe supuşii mei creştini, ba chiar şi pe fratele tău, îndată ce vei ajunge rege de Bungo. Cu toate că le-ai spus la beţie, ele îmi arată că eşti rău la inimă. Mulţumesc zeilor, cu această ocazie mi-au descoperit ceea ce bănuiam de mult; eşti nevrednic de coroană! Te dezmoştenesc în chip solemn, căci nu vreau ca poporul meu iubit să fie prada unui beţiv şi a unui criminal setos de sânge. Restul pedepsei pe care o meriţi o voi hotărî mai târziu. Comandantul gărzii, până la noi ordine, Ioscimon e prizonierul tău!

Regele se adresă apoi către al doilea fiu al său şi-i spuse:

- Purtarea nobilă de care ai dat acum dovadă mi-a umplut inima de bucurie şi mândrie. Ai fi vrednic să porţi coroana pe cap, şi cred că ai aduce fericirea asupra poporului meu. Însă, în ziua când ai trecut la religia străină, ai renunţat solemn la coroană, şi nici n-ar fi înţelept să pun un creştin în fruntea unui popor care, în cea mai mare parte, jertfeşte zeilor Japoniei. Dar, dacă ai voi să te întorci la slujirea zeilor noştri naţionali, chiar azi ţi-aş da-o.

- Nu mai spune, tată - îl întrerupse prinţul Sebastian -, tu însuţi nu m-ai putea stima, dacă pentru o coroană vremelnică m-aş lepăda de convingerea mea.

- Atunci nu-mi rămâne altceva decât să-mi caut un moştenitor printre rudele mele - continuă regele. Şi cred că l-am găsit. Nobilul Sikatora, nepotul soţiei mele, să fie de azi înainte fiul meu adoptiv şi moştenitorul coroanei mele.

Ropote de aplauze îi vestiră regelui cât de plăcută era această alegere şi nobililor, şi poporului. Sikatora nu ştia ce să facă: îl avea înaintea sa pe prinţul Sebastian, care tocmai respinsese coroana vremelnică ce i se oferise, pentru a nu pierde pe cea veşnică; îl avea pe paj, care cu bucurie voise să-şi verse sângele pentru a avea viaţa nepieritoare, şi un glas tainic îi spunea că o religie care îndeamnă la asemenea jertfe e dumnezeiască, urmeaz-o!

(va urma)