Ca în fiecare an, la 2 februarie se celebrează în Biserica Catolică Ziua Persoanelor Consacrate, a XXII-a anul acesta. Asemenea pruncului Isus, călugăriţele şi călugării sunt invitaţi să se prezinte "în templu" pentru a-şi reînnoi şi sărbători consacrarea lor în slujirea lui Dumnezeu. Acest lucru îl vor face, ca de fiecare dată, purtând în mâini lumânări aprinse. Viaţa lor, dedicată cu devotament celui care i-a învrednicit cu vocaţii şi carisme speciale, trebuie să strălucească în ochii acestei lumi. Ea trebuie să fie totodată o manifestare vie a frumuseţii lui Isus, pentru care merită să faci din propria viaţă o dăruire fără rezervă. Desigur că un asemenea stil de viaţă este exigent, pentru că pretinde să fii autentic, dezlipit de materialism, de tine însuţi, în contrapoziţie continuă cu "mersul" acestei lumi. Frumuseţea ei nu se simte la prima vedere, însă ea există pentru că acela de care îşi leagă intim viaţa persoanele consacrate nu este altcineva decât Isus Cristos.
Acest lucru l-au înţeles în plan mondial mulţi bărbaţi şi femei, pentru care urmarea lui Isus Cristos nu este doar o faţetă a vieţii lor creştine, ci însăşi viaţa lor. După datele pe care ni le furnizează Anuarul pontifical 2017, există în lume 54.229 de călugări. În cazul călugăriţelor, numărul este semnificativ mai mare, ajungând la 720.000 la nivel global. Din analizele statistice desfăşurate în ultimii ani, se observă că numărul persoanelor consacrate este în creştere în Africa şi Asia de Sud-Est, spre deosebire de America de Nord, Europa şi Oceania, unde se constată o descreştere care atinge o cotă de -3% în raport cu statistica anului 2010.
Pe teritoriul Diecezei de Iaşi există 55 de congregaţii (13 masculine şi 42 feminine), în 98 de case călugăreşti. Sunt 153 de călugări. Dintre aceştia, 98 sunt preoţi franciscani, iar alţi 23 sunt preoţi aparţinând altor congregaţii. Numărul călugăriţelor ajunge la 403. Activităţile educative, catehetice şi formative ale acestor persoane consacrate sau numai simpla lor prezenţă înfrumuseţează viaţa creştină a Bisericii locale şi este un semn evident al vitalităţii ei.
